Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Aroganța prestigiului și smerenia demnității

Aroganța prestigiului și smerenia demnității

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 25 Ian, 2019

Mult timp s-a considerat că numai cei avuți pot beneficia de un stil ales, de un comportament politicos, de tot ceea ce alcătuiește și impune respectul „la prima vedere”. Însă adevărul este că demnitatea se naște în primul rând dintr-un caracter ales, dincolo de toate diferențele sociale. Un om demn nu are nevoie să spună sau să facă un anumit gest pentru a fi considerat ca atare. Calitatea aceasta este inseparabilă de sufletul care o cultivă și, ca atare, ușor de recunoscut.

Tuturor ne plac oamenii demni. Au ceva din puterea stâncii care, deși modelată la nesfârșit de valurile mării, rămâne în continuare neclintită în fața lor. Demnitatea nu poate fi știrbită, nici dezonorată decât de cel care o are deja. Ceilalți nu au nici cum să o distrugă, nici cum să o smulgă din sufletul celui care a dobândit-o. Să ne închipuim un prizonier de război aflat în fața unui pluton de execuție. Valorile pe care le-a apărat, fidelitatea pe care a păstrat-o nu doar celor apropiați, ci tuturor oamenilor care alcătuiesc neamul său, dar și acea neclintită stăruință în a rămâne el însuși indiferent de consecințe - toate acestea alcătuiesc demnitatea sa. Gloanțele îi vor răpune trupul, dar nu vor putea să străpungă armătura spirituală a demnității. Va fi ucis, dar nu dezonorat.

Cumva, trebuie acum să discernem între demnitate și prestigiu. Prima nu are nevoie de bogăție, de o cultură imensă, de aprecierea celor din jur pentru a se dezvolta. Prestigiul, în schimb, se câștigă, în mare măsură, din toate acestea. În schimb, spre deosebire de demnitate, prestigiul nu durează decât atât timp cât omul trăiește în această lume, deoarece elementele care-l constituie nu dăinuie pentru totdeauna, ci sunt trecătoare, aș îndrăzni să le numesc chiar „perisabile”. De aceea, demnitatea este căutată de toți oamenii care au un caracter curat, indiferent de starea lor socială și culturală, în timp ce prestigiul este râvnit de parveniți, lași, oameni de complezență, pe scurt, de ființele care au nevoie de stima și respectul celorlalți pentru a simți că există în acest univers.

O scriitoare franceză spunea: „Este ceva patetic în strâmtorarea familiilor vechi, care par să nu supraviețuiască decât din fidelitate. Mă vei întreba: față de ce? Față de casă, presupun, față de strămoși de asemenea, și, pur și simplu, față de ceea ce au fost” (Marguerite Yourcenar, Alexis sau tratat despre lupta zadarnică, trad. Petru Creția, București, Ed. Humanitas, 2003, p. 25).

A fi demn înseamnă a rămâne fidel unui crez pe care l-ai înțeles, asupra căruia ai meditat și pe care ți l-ai asumat. Prestigiul, pe de altă parte, presupune fie modificarea constantă a acestui crez, fie repudierea lui atunci când interesul personal o cere. De aceea, cu riscul de a părea părtinitor, consider că demnitatea poate fi considerată drept o reală virtute creștină născută din smerenie, în timp ce căutarea prestigiului este doar un efect al patimii slavei deșarte. Au existat, desigur, în decursul veacurilor, oameni din afara Bisericii care s-au comportat eroic, preferând mai degrabă să moară demn decât să trăiască o viață înrobitoare, la fel cum au existat creștini care, din dorința de slavă deșartă, s-au asociat cu mai-marii acestei lumi, din dorința de a străluci și ei pentru o clipă pe scena trecătoare a vieții pământești.

Sunt, însă, crezuri și crezuri, unele născute din ambiție, altele născute din jertfă. Primele dau naștere, la rândul lor, prestigiului și dorinței de a-i distruge pe ceilalți pentru a-l avea, celelalte, demnității și sacrificiului personal pentru a o păstra și a-i ajuta astfel pe ceilalți să înțeleagă că sunt lucruri pentru care merită să trăiești și lucruri pentru care merită să mori.

Încă mai vedem manifestări ale demnității, ca mici oaze încărcate de liniște înconjurate de nisipurile mișcătoare ale prestigiului. O vedem în ochii bătrânilor care și-au sacrificat întreaga viață pentru ca noi, astăzi, să avem o existență mai bună. O vedem în siguranța fermă a oamenilor maturi care rămân fideli unui crez care-i înnobilează, așa cum este credința creștină, în timp ce alții îi critică pentru fiecare gest. O vedem și atunci când un copil mic, cu multă seriozitate, se apropie de Sfântul Potir simțind că acolo este izvorul iubirii.

Concluzia ne-o oferă marele istoric Nicolae Iorga: „Unii oameni au demnitatea ambiției lor, alții a situației lor, cei mai puțini, demnitatea persoanei lor” (apud ***, Coloana infinită. Din gândirea română modernă, ediție îngrijită, prefață, indici și note de Alexandru N. Stănciulescu-Bârda, București, Ed. Albatros, 1987, p. 127).

Avem măcar demnitatea propriei persoane?