Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Aromânii

Aromânii

Un articol de: Grigore Ilisei - 23 Iul, 2019

Aromânii, sau macedo-românii, reprezintă ramura cea mai numeroasă a românilor din sudul Dunării. Lor li se adaugă megleno-românii și istro-românii. Milioane de aromâni viețuiesc încă în Grecia, în fosta Iugoslavie și Albania. Din păcate, mulți dintre ei își pierd identitatea de la o zi la alta. De bune decenii, întreaga seminție se află în primejdie de asimilare în vetrele sale istorice. După războiul balcanic de la începutul secolului trecut, conflagrație în care România a ieșit biruitoare, cu un cuvânt greu în stabilirea condițiilor păcii, soarta avea să le surâdă românilor sud-dunăreni. Țara noastră, care nu râvnea teritorii străine, a izbutit printr-o diplomație iscusită să câștige pentru frații noștri de sânge drepturile care să le permită conservarea identității lor, adică școli în limba maternă, slujbă în biserică în grai propriu, publicații, instituții și asociații menite a asigura cadrul de manifestare culturală națională. Aromânii erau cetățeni loiali ai țărilor în care locuiau, dar își păstrau astfel bogatele și originalele lor tradiții, precum și legăturile cu daco-românii, românii din nordul Dunării. România îi atrăgea magnetic. Veneau în țara noastră să studieze. Mulți s-au stabilit definitiv la noi, fiind primiți cu brațele deschise și sprijiniți să-și găsească rosturi bune, pe potriva calităților lor cu totul remarcabile. Au izbândit în toate domeniile, atingând nu de puține ori excelența, grație spiritului întreprinzător, hărniciei proverbiale, curajului și inteligenței. Condiția de minoritari i-a înzestrat cu gena de luptători și învingători în cele mai grele bătălii. Au dat mari valori în mai toate domeniile.

Al Doilea Război Mondial, cu consecințele lui multiple și dramatice, ce-au schimbat cursul istoriei multor popoare, a marcat tragic și destinul acestei popu­lații românești sud-dunărene, vorbitoare a dialectului macedo- român al limbii române. Statul comunist, instalat cu forța de sovietici în România, nu numai că i-a tratat cu indiferență pe românii sud-dunăreni, dar a și consimțit la uzurparea drepturilor dobândite după războiul balcanic, școala, biserica, instituțiile culturale ale comunității. În aceste condiții, treptat, treptat, a avut loc destrămarea acestor comunități milenare. Discutam despre acest dureros subiect în urmă cu ani buni la Mănăstirea Văratec, unde-și petrecea verile, cu juristul Apostol Bușulenga, soțul doamnei Zoe Dumitrescu- Bușulenga. Aromân din cei aprigi, el deplângea starea jalnică în care ajunseseră aromânii lui în Grecia și se revolta că statului român parcă nici nu-i pasă. În Munții Pindului, sălașul stră­moșilor săi, îmi povestea înlăcrimat domnul Bușulenga, aproape nu se mai vorbea armânește. Limba aceasta o mai știau doar bătrânii. Tinerii erau nevoiți să uite de rădăcinile lor ca să poată răzbi într-o societate tot mai intolerantă și naționalistă. Dar în suflet rămânea o sângerare. Am perceput asta demult, când am cunoscut în Albania lui Enver Hodja un aromân care trebuia să-și ascundă obârșia. Era în 1974, toamna, în septembrie. Călătorisem în țara vulturilor și a unui regim stalinist autarhic ca să comentez pentru televiziune meciul de fotbal Albania - România din preliminariile Campionatului Mondial și să realizez un documentar pentru emisiunea de pe TVR 1, „Teleglob”, ce urma să fie difuzat de Ziua Națională a Albaniei din noiembrie același an. Ne bucuram, eu și regretatul operator Tiberiu Vătășescu, de asistența Televiziunii albaneze, care ne pusese la dispoziție un auto­mobil Zim, importat din URSS în vremea când între Ti­ra­na și Moscova era pace sub măslini, și ni se oferise o călăuză, o persoană delicată, seniorială, care vorbea fluent ro­mânește. Se numea Victor Kraya. Studiase în România, la Bucu­rești. Aveam să deslușesc în acel zile de umblet prin Albania originile sale aromâne, deși n-am avut curajul să pornesc o vorbă pe tema aceasta. N-a făcut-o nici el, de bună seamă de teamă. La despărțire ochii i se împăienjeniseră de lacrimi. Parcă se rupea de unii din nea­mul său. Răzbăteau din starea sa de spirit tânga și suferința deznaționalizării. Era singura lui posibilă formă de exprimare a simțămintelor, pentru că în Alba­nia acelor ani, o veritabilă imensă închisoare, parcă nu doar pereții aveau urechi, ci aerul, pământul și tot ce constituia mediul de existență al omului. Victor lăcrima gândindu-se la România, care stăruia în sufletul său precum lumina soarelui. Prin plecarea noastră bucuria fără seamăn de a fi cu ai lui se destrăma și România se îndepărta ca o Fata Morgana, sădind în mintea lui impresia că nu o va mai atinge vreodată. Tristețea lui devenise tristețea noastră și ori de câte ori revăd în minte chipul lui, ființa mea e cuprinsă de un prelung și adânc suspin.

Din păcate, nici după marile schimbări produse pe continentul nostru din 1989, situația aromânilor, a celorlalți români sud-dunăreni, nu s-a schimbat simțitor în bine. Statul român nu are inițiative curajoase pentru a modifica această tristă realitate. Dimpotrivă, cel mai adesea vă­dește un nejustificat complex, având în vedere că România e un exemplu în privința drepturilor minorităților și are tot dreptul la un tratament similar. Mai mult, noi nu emitem nici un fel de revendicări teritoriale. Vrem doar să-i ajutăm pe frații noștri să-și prezerve identitatea, patrimoniul spiritual, parte a tezaurului european. Timpul nu prea mai are răbdare. Asta ar trebui să înțeleagă măcar în ceasul al doisprezecelea autoritățile româ­nești. Este imperios necesar să se acționeze. Mâine ar putea fi prea târziu.