Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ascultarea ascetică

Ascultarea ascetică

Un articol de: Paul Siladi - 19 Iun, 2019

La avva Antonie cel Mare se găsește un gând ce poate suna radical: „Pe cât posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni și câți pași trebuie să facă, și câte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greșească nici în privința acestor lucruri” (Antonie 38). Această apoftegmă ne introduce, fără nici o pregătire prealabilă, în taina ascultării. Și este cu adevărat tainică relația care se naște între bătrân și ucenic în ascultare, un drum îngust ca o muchie de cuțit, în care căderile și deformările sunt oricând posibile.

Ascultarea nu este altceva decât forma cea mai pură a liber­tății: devii cu adevărat liber abia în clipa în care ai reușit să te depășești. Am putea vorbi despre două tipuri sau două momente ale ascultării: ascultarea ascetică și ascultarea duhovnicească. Despre cea din urmă nu se poate vorbi în lipsa harului, este un dar al lui Dumnezeu. Ascultarea ascetică este însă un efort permanent de disponibilizare pentru lucrarea harului. Sugestia acestei diferențe o avem încă de la avva Antnoie, care zice: „pe cât posibil călugărul să întrebe”, pentru că ascultarea desăvârșită nu se poate împlini pe cont propriu.

Mândria coabitează cu sinele într-o relație simbiotică. Ascultarea este atât de dificilă pentru că presupune extirparea mândriei, extinsă ca un complex sistem radicular în toate celulele. De aceea, ascultarea este un proces care te duce la întâlnirea fără echivoc cu sinele propriu.

Structura fundamentală a Patericului este aceea a ascultării: frații întreabă, bătrânii răspund, iar cei dintâi pun cuvântul în practică. Orice negociere ori chiar ezitare se naște din presupunerea că ai ști ori ai putea mai bine decât bătrânul tău; este o formă de supraordonare, născută din mândrie. Ai mai mare încredere în gândurile și simțămintele proprii. În asemenea situații ascultarea devine doar un paravan justificativ în spatele căruia poți continua nestingherit să îți faci voia proprie. Dacă duhovnicul se impune în fața ucenicului, nu înseamnă că îl aduce pe acesta din urmă în spațiul privilegiat al ascultării. Dimpotrivă, au reintrat amândoi în lumea guvernată de legile psihice, unde cel mai puternic domină și duhovnicul este cel care a frânt taina ascultării, transformând-o în disciplină cazonă. Frica a înlocuit dragostea.

Tăcerea are un rol important în legătura tainică a ascultării. Nu ai cum să asculți atâta vreme cât vorbești. Propriile cuvinte riscă să corupă înțelegerea însăși a ascultării. Pentru a putea folosi toată puterea în punerea în lucrare a cuvântului, e nevoie să fii total receptiv în primirea lui.

Ascultarea este un exercițiu fundamental de disponibilitate născută din dragoste. Atunci când asculți, ascultarea devine voia ta și te umple de bucurie. Tristețea în procesul ascultării arată că încă voia ta este cea pe care o cauți și doar te ascunzi în spatele ascultării. Așa se nasc cuvinte precum: „nu vreau eu, e ascultare ce fac”. În realitate nu ai ajuns încă la ascultare și calea pe care te gă­sești s-ar putea să nu fie cea mai bună.

În ascultare libertatea și creativitatea sunt implicate la maxim. De aceea ascultarea nu are nevoie de explicații, nu se cere desfăcută în secvențe argumente argumentate acceptabil. Părintele Rafail Noica folosește o imagine puternică în acest sens. Duhovnicul este asemenea unui telefon prin care primești cuvânt de la Dumnezeu. Dacă ceri comentarii și lămuriri de la duhovnic este ca și cum ai încerca să ceri detalii în plus de la telefon și nu de la cel cu care ai vorbit.

Ascultarea este o stare a inimii într-o măsură mult mai mare decât ce și cât reușești să faci. Ascultarea ratată prin ezitare sau împotrivire nu poate fi recuperată decât prin duh de pocăință și asumarea căderii ca atare. Dobândirea ascultării este găsirea, în sfârșit, a libertății.