Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Așteptarea cea mare

Așteptarea cea mare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 14 Decembrie 2018

Nu cer nimic, decât să mă pot ridica de la pământ, cam până unde începe cerul, cam cât să-mi potolesc pofta de a săruta tălpile lui Dumnezeu.
Nu cer nimic, decât ca țărâna în care s-a întors mama să se facă om la loc, măcar o zi pe an, dacă nu, măcar o zi din restul vieții mele, dacă nu, măcar o singură clipă, numai atât!
Nu cer nimic, decât ca în durata acestei clipe să încapă toți anii pe care i-am trăi împreună, și uitarea în care s-au transformat amintirile să se facă amintiri la loc, și viața ce s-a transformat în amintiri să se facă viață la loc, iar în dimineața acestei vieți, totuna cu dimineața clipei, mama să mă țină în brațe și să-mi spună: mai încolo, înspre amiază, totuna cu amiaza clipei, va trebui să ajungi la cer singur!
Și să văd apoi că s-a făcut seară, totuna cu seara clipei, și să aștept întruna să-mi crească aripi.
Nu cer nimic, decât să pot aștepta asta mereu, și în timp ce aștept, să mi se pară că zbor, și-n timp ce zbor, să mi se pară că ating cerul cu mâna, și-n timp ce-l ating, să mi se pară că mor, și-n timp ce mor, să-mi fie poftă să sărut tălpile lui Dumnezeu.
Și chiar să le sărut, fără să mi se pară deloc, și-n timp ce le sărut, țărâna în care s-a întors mama să se facă om la loc și să mă țină în brațe și să râdem toți trei, adică și Dumnezeu, și mama, și eu.
Să nu ne oprim în nici un moment al clipei din râs!