Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ața de mămăligă

Ața de mămăligă

Un articol de: Ștefan Mitroi - 08 Iul, 2016

Pentru ca timpul să nu curgă anapoda, bunicul lua ața de mămăligă de la streașină și tăia cu ea anul în patru felii egale, câte una pentru toți cei din casă.

Celei mai fierbinți i se zicea vară. O vârau părinții mei în traistă, ducând-o cu ei la câmp, unde o împărțeau cu păsările cerului.
Cea care mirosea a oală de pământ smălțuită cu flori se numea primăvară și și-o punea sora mai mică a mamei noaptea sub pernă, ca să viseze c-o să se mărite cu-n băiat frumos. Într-o dimineață, a găsit patul plin de cioburi, așa că n-a avut încotro, a trebuit să se mărite cu un bețivan bătrân!
Pe cea mai rece dintre toate, ce se chema iarnă, mi-o dădea mie, ca să-mi țină de foame la derdeluș.
Întrucât avea gust de iarbă uscată, gustul vieții lor, adică, pe ultima, numită toamnă, bunicul o păstra pentru el și bunica.
Când puii de barză învățau să zboare, noi, cei mici, întindeam ața de mămăligă în calea lor, ca să aibă unde pune pasul, dacă se întâmpla să calce greșit pe aer. După ce culegeam via, tata storcea afară, în bătătură, strugurii cu picioarele. Cum avea însă toată noaptea nevoie de lumină, înainte de se apuca de stors, făcea din ața de mămăligă un laț cu care agăța luna de vârful prunului din fața casei. Îi dădea drumul doar când se crăpa de ziuă. Numai atunci i se făcea tatei milă!
Bunica o folosea să-și cârpească viața, ce se rupea în fiecare zi în alt loc. Mai demult, cârpea cerul după ploaie, că era mereu sfâșiat de fulgere. Ca să nu se vadă, acoperea cusătura cu un curcubeu împletit din ce găsea prin grădină: albăstrele, levăn­țică, frunze de leuștean, floare de dovlecel, iar la urmă de tot se înțepa în deget cu acul, pentru a putea prinde în buchet și un firicel din sângele ei!
Mama își punea pe ea lumina ochilor la zvântat, ca să nu se știe a doua zi că a plâns. Dar eu știam. Venea de fiecare dată lumina zilei și-mi șoptea la ureche!
Atunci când murea cineva, se făcea din toate ațele de mămăligă din sat o ață lungă până la cer, ca nu cumva sufletul celui răposat să rătăcească drumul spre Dumnezeu.