Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Atenția la sine

Atenția la sine

Un articol de: Augustin Păunoiu - 17 Feb, 2018

Între păcatele cărora nu le acordăm nici o importanță, ba de multe ori nici nu-l socotim ca păcat, se află și neatenția. Cum se manifestă neatenția? Lipsa prezenței duhovnicești la rugăciune, neputința de a vedea limpede cum ne comportăm, incapacitatea de a privi dincolo de obsesiile noastre personale, încețoșarea pe care ne-o aduce autosuficiența. Toate acestea înseamnă neatenție. Neatenția la noi înșine atrage după sine în aplecarea spre a judeca pe celălalt, de a fi sfătuitorul peste măsură și chiar poruncitorul semenului nostru. Un părinte vestit din pustia egipteană, Avva Iosif, răspundea invitației de a lua și el parte la condamnarea cuiva printr-o interogație simplă: „Cine sunt eu?”, aceasta însemnând nu doar „Cine sunt eu ca să judec pe aproapele meu?”, ci și „Cum să judec eu pe un altul de vreme ce eu nu cunosc adevărul deplin despre mine?”. Ispita de a ne face etalon altora, de a impune rigorismul pe care de cele mai multe ori nu-l aplicăm propriei persoane ne scoate din logica divină. Despre Sfântul Macarie cel Mare se spune că s-a făcut „asemenea lui Dumnezeu pe pământ” pentru că, văzând greșelile fraților, el le acoperea, la fel după cum și Dumnezeu își întinde ocrotirea Sa asupra întregii lumi. Asta nu înseamnă să eludăm greșelile, să ignorăm păcatele, ci să încercăm să le tămăduim prin solidaritate, nu condamnare.

Pilda de astăzi tocmai despre aceasta vrea să ne vorbească. Despre cum, fiind atent la tine, poți evita să judeci pe ceilalți.

Un frate odată a greșit în schit și făcându-se adunare au trimis către Avva Visarion. Acesta nu dorea să vină, dar a cedat la insistențele părinților. Atunci când s-a pronunțat sentința asupra celui care căzuse în patima murdară a desfrânării, bătrânul s-a ridicat și a plecat. „Unde pleci, părinte?”, a fost întrebat de monahii care alcătuiau consiliul de judecată. „Tocmai am fost condamnat. Pentru că și eu sunt păcătos.”

Călugării s-au rușinat de cuvintele avvei și l-au reprimit în comunitate pe cel exclus, care era pe punctul de a mai săvârși încă un păcat, poate mult mai greu, păcatul deznădejdii.