Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Aurora

Aurora

Un articol de: Ion Armași - 31 Ian, 2011

În urmă cu vreun sfert de veac, poetul ieşean Mihai Ursachi, figură pitorească pe vremea aceea, sub aspectul universului liric şi al expresiei artistice, a calificat înfăptuirile contemporanilor ca nefiind vremuri "de auroră". Ce va fi avut în vedere poetul? Care sunt vremurile de "auroră"? După ce le-am putea recunoaşte atunci când sunt în curs, nu după ce ne-am distanţat de ele şi avem posibilitatea comparaţiilor? Şi la ce ne-ar folosi?

Ştim încă de la bătrânul cronicar că nu veacul este sub om, ci omul sub veac. S-a putut constata de atâtea ori că, în evoluţia sa, omenirea a cunoscut, alternativ, epoci de înălţare, de năzuinţă, de orientare activă către un model şi, dimpotrivă, intervale de blazare, de suficienţă ori chiar de cădere. Ce anume imprimă asemenea dispoziţii colective? Probabil acumulări de evenimente şi aşteptări, o anumită raportare la dezvoltarea materială, forţa unor personalităţi menite să tulbure, să provoace, să grăbească evenimente şi, desigur, lucruri care ne scapă.

Dar cum vor arăta evaluările viitoare despre epoca pe care o parcurgem? Unde ne situăm în raport cu starea de "auroră", în accepţiunile de speranţă, de elan? Sondajele specialiştilor constată că noi, românii, suntem printre cei mai neîncrezători în posibilitatea ca în curând să parcurgem ameliorări semnificative ale vieţii. În ce măsură este justificată o atare dispoziţie?

Deschiderea ce se profila în anii â90 a fost trăită preponderent emoţional, nu pragmatic şi înţelept. Prea puţini se întrebau dacă neajuns0urile de până atunci erau numai consecinţele unui sistem şi ale oamenilor cu care se identifica puterea. Dincolo de ce vor fi vrut alţii cu noi - lucru de aşteptat în mediul mondial concurenţial -, propriile imperfecţiuni, individuale şi colective, şi-au spus din plin cuvântul. Vom putea înţelege ce ni se întâmplă numai analizându-ne cu rigoare şi francheţe. Ce vrem, la nivel de masă? Să avem, să ni se dea, să ni se recunoască... Ne poziţionăm pasiv. În timp, se va consolida şi poziţia noastră în UE, dar, până atunci, este necesar să afirmăm consecvent nişte valori. Acestea se concep, se realizează, se cultivă într-un mediu adecvat. Trebuie să ştim ce se cuvine apreciat în viaţa individuală şi în cea colectivă, după ce criterii declarăm omul valoros, cu ce ne alegem prin practicarea virtuţii, dacă mai pot fi resuscitate valorile pierdute ... "Aurora" trebuie restaurată. Însă elanul, tonusul moral se află în legătură cu posibilităţile de satisfacere a dezideratelor. Concret, cele materiale (şi nu numai) depind în mare măsură de situaţia economiei naţionale. Or, la noi, s-a proclamat "necesitatea" lichidării ei. Tineretul, derutat de spectacolul tern al adulţilor, nu are şansa de a se "aşeza" curând, potenţialul său fiind aşteptat mai degrabă pe alte meridiane. Din afară nu prea vin impulsuri generatoare de elan. Atunci când, pe căile scontate, vremurile nu energizează, nu cheamă la mobilizare într-un mod pe care să-l percepem ca mulţumitor, ne rămâne posibilitatea activării resurselor interne, a voinţei compensatorii de a ne pune în mişcare.

Nu facem pronosticuri, nu ne iluzionăm că spiritul benefic al marilor momente faste precum Renaşterea ori Iluminismul poate fi egalat prin eforturi ale voinţei, dar avem o şansă reală şi la îndemână de a depăşi blazarea păguboasă care ne-a adus, chiar dacă nu singură, la mila Europei. Şi încă ceva: ce-ar fi să privim altcumva la ce ni se întâmplă? În ultimele două decenii vom fi avut cu toţii şi destule împliniri, al căror rost încă nu l-am dezlegat. Destule ca să prevestească o "auroră" pe care noi încă n-am sesizat-o.

Să-i ieşim, dar, în întâmpinare!