Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Biserica a umanizat cultura prin credinţă

Biserica a umanizat cultura prin credinţă

Un articol de: Nicolae Achimescu - 28 Feb, 2010

Încă din primele secole, Biserica s-a străduit să deschidă un spaţiu de dialog, în adevăr şi în iubire, cu ceea ce se cheamă cultura sau culturile profane. Temeiul în demersul ei a fost totdeauna Însuşi Iisus Hristos, Care Şi-a asumat realităţile culturale ale mediului şi epocii Sale. La fel au procedat şi Sfinţii Apostoli care au continuat să intre în contact cu lumea şi culturile timpului lor. Desigur, fără a fi scutiţi de unele neplăceri. Exemplul cel mai important îl reprezintă Apostolul Pavel, evanghelizatorul culturilor păgâne, obligat să se confrunte cu ideile, concepţiile şi legile după care se conduceau sau erau conduse comunităţile în mijlocul cărora el aducea mărturia creştină. În Epistola I către Corinteni, apostolul subliniază marea dificultate pe care o întâmpină în activitatea lui misionară, constând în divergenţa culturală dintre mediul elenistic şi cel biblic, asigurat de cultura iudeo-palestiniană.

Mesajul Evangheliei şi cultura greco-romană

Gândirea greacă nu voia să reţină din Evanghelie decât ceea ce era fondat pe raţiune, iar restul era respins, dar în principal miezul credinţei creştine, adică Învierea lui Hristos şi tot ceea ce este legat de răstignirea pe cruce. În această situaţie, Sfântul Pavel s-a confruntat în acest spaţiu cu un mare risc, şi anume acela de a evangheliza doar superficial. Persistenţa curentelor gnostice din secolul al II-lea d. Hr. este un argument indubitabil în acest sens. Mai mult, în interiorul regiunilor prea puţin sau prea rapid convertite la creştinism, păgânismul antic supravieţuise şi putea să se exprime din nou sub diferite forme. Nu mai departe, în societăţile noastre postmoderne reînvie o gnoză insidioasă, iar continentul african îşi păstrează tradiţiile animiste sub o cultură creştină autentică.

Mesajul Evangheliei a pătruns din interior cultura greco-romană, convertindu-i valorile, convingerile intelectuale şi comportamentele politice, prin introducerea unei noi relaţii între oameni şi Dumnezeu, ca şi între om şi semenii săi. Şi totuşi a supravieţuit o religiozitate sincretistă, camuflată, din păcate, chiar sub un strat evanghelic. Perioada în care trăim, din păcate, cunoaşte o revigorare a acestui sincretism religios, marcat de reîntoarcerea unui sacru difuz, dezordonat, destructurat. Scepticismul raţionalist moştenit de la gândirea greacă a făcut loc încetul cu încetul unei credulităţi în materie de credinţă, cu intruziuni ale unor practici legate de ocultism, magie, astrologie, de toate lucrurile pe care Sfânta Scriptură le respinge, întrucât neagă libertatea omului.

Credincioşii, însă, au ştiut încă din primele veacuri ale Bisericii creştine să se opună religiozităţii neopăgâne. În locul a ceea ce grecii numeau paideia, adică educaţia în sensul nobil al culturii lor, Biserica a pus persoana şi mesajul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Aşa se face că, începând cu sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr., credinţa în Hristos s-a constituit în miezul şi nucleul culturii vechiului Imperiu Roman.

Încă de timpuriu, monahismul a pus în valoare patrimoniul ştiinţific şi literar antic

Scrisoarea către Diognet, din secolul al IV-lea, demonstrează că, în fapt, creştinii din acea perioadă nu se deosebeau de concetăţenii lor prin nici un fel de semne particulare: purtau aceleaşi veşminte, se supuneau aceloraşi legi, vorbeau aceeaşi limbă. Tocmai faptul acesta le-a permis să convertească treptat cultura dominantă, adăugându-i totodată marile virtuţi ale creştinismului: respectul faţă de persoana umană, protejarea celor săraci şi nevoiaşi. Incontestabil, credinţa creştină şi-a pus amprenta în această perioadă în mod evident asupra culturii. Să ne gândim, de pildă, la ceea ce au realizat călugării din Răsăritul şi Apusul creştin. Moştenitori ai monahismului răsăritean cultivat pe pământ latin, mai ales de către Sfântul Ioan Casian, monahii occidentali au reuşit, alături de cei răsăriteni, să pună în valoare patrimoniul ştiinţific şi literar moştenit din antichitatea greco-latină. În mănăstirile medievale, credinţa nu făcea altceva decât să umanizeze cultura, iar raţiunea se afla în slujba unei viziuni generale şi constructive a omului. Transformarea individului în persoană şi a societăţii europene în comunitate spirituală este meritul exclusiv al monahismului creştin.

Occidentul medieval a fost un exemplu unic de relaţionare între credinţă şi cultură. Evul Mediu este expresia cea mai concludentă a mesajului lui Hristos în lume. În această perioadă, credinţa creştină s-a constituit, realmente, în temeiul culturii profane. Aşa se explică faptul că, între secolele X-XIII, creştinismul a exercitat o mare influenţă asupra istoriei occidentale prin bogăţia ofertelor sale intelectuale, religioase şi estetice. Cultura Evului Mediu ar fi de neînţeles fără o referire la religios. Mai mult chiar, orice tradiţie culturală europeană ar rămâne obscură fără o cheie de lectură mai întâi spirituală şi religioasă. A amputa cultura de dimensiunea ei religioasă înseamnă a-i mutila omului propria memorie, care nu este altceva decât izvor de imaginaţie creatoare, atât la nivelul omului ca persoană, cât şi la nivelul populaţiilor sau popoarelor.

Secolul Luminilor revendică totala separare între Dumnezeu şi om

După gândirea medievală, care vorbea mai întâi de Dumnezeu, iar apoi de om, cultura occidentală, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, a inversat raportul: mai întâi omul, şi apoi Dumnezeu. În perioada de trecere de la Evul Mediu la Renaştere, iar apoi la modernitate, mesajul asupra vieţii, omului şi universului nu-şi propunea să scoată în evidenţă neapărat cauza lucrurilor, cât mai ales modul lor. Civilizaţia lumii moderne nu a uitat niciodată că Biblia nu ne învaţă modul cum „funcţionează cerul“, ci modul cum se ajunge la cer. În această perioadă, un antagonism între ştiinţă şi credinţă era fără sens. Amândouă nu erau altceva decât o căutare a adevărului, însă în registre diferite (vezi Cardinalul Paul Poupard, Credinţă şi cultură. La cumpăna dintre milenii. Convorbiri cu Patrick Sbalchiero, trad. rom., Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, p. 56).

Secolul al XVIII-lea şi întreaga epocă a „luminilor“, dar în special filosofii şi enciclopediştii francezi, au exercitat o influenţă absolut nefastă asupra creştinismului occidental. Pentru prima dată în istoria intelectuală a Occidentului, a fost revendicată separarea totală între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor. Societatea europeană din secolul al XVIII-lea a cunoscut o bulversare mentală şi morală neîntâlnită până atunci. Paul Hazard a ilustrat-o magistral în cartea sa consacrată Crizei conştiinţei europene (1680-1715). Fireşte, marea majoritatea a europenilor din acea vreme a rămas puternic ataşată de creştinism, valorile şi practicile sale, însă în acelaşi timp se produce o evidentă ruptură între creştinismul tradiţional şi elitele vremii.

Aruncarea unei priviri raţionale asupra lumii devenea incompatibilă cu un demers al credinţei. Pe de altă parte, elitele intelectuale, cel puţin parţial, aveau sentimentul că Evanghelia îşi pierdea savoarea ei filosofică. Finalmente, religia şi raţiunea s-au transformat în adversare, conform cunoscutei sintagme din perioada iluministă: „Lumina raţiunii îndepărtează tenebrele credinţei“.

Concepţia biblică a devenirii omului, de la Geneză până la Apocalipsă, a fost totalmente bulversată. Istoria mântuirii a fost substituită de o aventură socială golită de orice semnificaţie religioasă. Omul devine, în parcursul său, eliberat de orice condiţionare religioasă şi spirituală. În acest context, cultura noastră „orfană de un Dumnezeu creator“ este ispitită să inventeze, prin propriul demers, noi concepţii eronate despre univers, cum ar fi: materialismul, deismul, dualismul sau maniheismul, gnosticismul, neopanteismul ş.a.m.d.

Din perspectiva pozitivismului şi marxismului, dialogul dintre Dumnezeu şi lume trebuia să lase locul monologului omului repliat pe scepticismul său angoasat. Karl Marx şi emulii săi susţineau, sus şi tare, că omul trebuie să-şi construiască viitorul doar prin propriile forţe. Eliberarea omului nu poate fi realizată decât prin emanciparea de propriul trecut cultural şi printr-o accedere într-un fel de paradis terestru, aici şi acum, pe pământ. Anumiţi specialişti au interpretat această ideologie printr-o formulă sui generis, „biblism comunist“, în sensul că, în regimul marxist-leninist, viitorul imaginar nu face altceva decât să se modeleze pe un trecut mitic (vezi A. Besançon, Le Malheur du siècle. Sur le communisme, le nazisme et lâunicité de la Shoah, Fayard, Paris, 1998, pp. 108 sq., 79). Ceea ce este foarte important este că, în sfârşit, mai devreme sau mai târziu, s-a înţeles că, în fapt, ideile lui Marx n-au făcut altceva decât să epuizeze ideologia utopistă a progresului, elaborată de iluminişti, dezvoltată de romantism şi amplificată de pozitivism.