Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Biserică şi postmodernitate

Biserică şi postmodernitate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 18 Iunie 2011

În general, postmodernitatea se impune prin expansiunea fără precedent a tehnologiei informaţiei, accesul nelimitat la date şi rolul tot mai accentuat deţinut de mass-media în formarea personalităţii omului. Totodată, mentalitatea omului în societatea postmodernă este strâns legată de programul economic şi bunăstarea materială. Acest aspect este tot mai vizibil în ţările puternic dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Un exemplu concludent în această privinţă îl reprezintă SUA care, cu excepţia actelor teroriste de la 11 septembrie 2001, n-au cunoscut acţiuni militare pe teritoriul lor în ultimii 200 de ani. Şi tot în acest sens, ar putea fi amintite Japonia şi Australia. Peste tot, acolo unde a apărut, postmodernismul s-a exprimat printr-un progres aproape incontrolabil al bunurilor de consum în dauna culturii spiritului, care a cunoscut un regres nemaiîntâlnit.

Societatea postmodernă promovează şi cultivă în mod feroce, în primul rând, individualismul la nivel economic, politic, cultural, religios etc. Acest lucru, presupune, în mod evident şi necesar, o negare a identităţii proprii dobândite nativ, inclusiv în ceea ce priveşte apartenenţa religioasă. Tot mai mulţi tineri îşi manifestă indiferenţa faţă de aspectele tradiţionale ale existenţei şi receptivitatea faţă de pseudoculturi şi religii de import. Din nefericire, într-un atare context, accentul se pune pe individ, ci nu pe persoană. Forţa interioară a omului nu mai provine din acea atât de necesară stare de echilibru, din cunoaşterea profundă a realităţilor vieţii sau din încrederea deplină în voia lui Dumnezeu (Matei 6, 33). Dimpotrivă, forţa omului postmodern se alimentează tocmai din starea sa de depresie continuă, din dezechilibrul său interior. De altfel, aşa se explică prezenţa aproape isterică, mai ales în SUA şi Occident, a tot felul de "psihologi" şi "psihologii" care pretind că îi "refac" omului echilibrul printr-o serie de terapii de exacerbare a propriei personalităţi, cum ar fi psihiatrul şi psihologul italian Roberto Assagioli (1888-1974), psihologia "transpersonală" sau "transumanistă", ca şi tehnica "auditing-ului" din Scientologia lui L. R. Hubbard (1911-1986).

În plan religios, se impune ca atitudine secularismul, un curent care respinge, într-o formă agresivă, exprimarea religiozităţii, manifestată în cadrul Bisericilor tradiţionale. De altfel, secularismul postmodern se defineşte prin negarea violentă a oricăror forme de religie instituţionalizată, în favoarea "construcţiei" unei credinţe şi religii proprii, fără apartenenţa la vreo anume Biserică, confesiune sau cult tradiţionale, conform sintagmei bine cunoscute: believing without belonging, adică o credinţă fără apartenenţă la o Biserică (vezi, pe larg, G. Davie, Religion in Britain since 1945, Oxford, 1994). Dacă postmodernismul acceptă o anumită formă de religiozitate, atunci aceasta e total diferită de ceea ce a experimentat omul până acum. E vorba de o "descătuşare absolută", mergând de la menţinerea distorsionată a unor elemente tradiţionale până la prelucrarea sincretică a unui set de componente din cultura altor religii sau promovarea unor noi "idoli", de această dată postmoderni: succesul, consumul, producţia, banul şi realizările în plan material, idealurile politice, economice sau sociale, ficţiuni din lumea media sau cinematografiei, vedete din toate domeniile etc. Din această perspectivă, credinţa tradiţională în Dumnezeu devine, de cele mai multe ori, o simplă exprimare declarativă. Paştile şi Crăciunul, cele mai mari sărbători din lumea creştină, reprezintă pentru multă lume doar nişte evenimente mondene, cu un accent preponderent gastronomic şi comercial sau, mai nou, într-o lume dominată de reclame şi publicitate, prilej de "turism exotic" sau, şi mai rău, ocazii bine-venite pentru distracţii deşănţate în cluburi şi discoteci, pe fondul consumului de substanţe etnobotanice sau chiar droguri (cf. Stelian Gomboş, Vorbirea despre Biserică şi stat. Între curs şi discurs..., Bucureşti, 2009, p. 79). Cauza principală a unei asemenea stări de lucruri constă în conceperea lumii ca fiind autonomă, în idolatrizarea ei şi impunerea unui abis între transcendenţa lui Dumnezeu şi imanenţa lumii.

Aşa cum se observă, astăzi mai mult ca oricând, învăţătura tradiţională este relativizată, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice şi valorile religioase absolute. Dacă totuşi religia nu a dispărut, aşa cum era prevăzut în planul modernist al iluminiştilor europeni, atunci postmodernitatea a decretat egalitatea tuturor religiilor, sursa lor în raţiunea omului, şi nu în transcendent, a contestat originea divină a religiei, subliniind că ea ar fi un produs al omului, care L-a creat şi pe Dumnezeu; în plus, a contestat Revelaţia iudeo-creştină care avea să culmineze în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat (vezi Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Iaşi, 2006, p. 231).