Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Bucuriile reîntâlnirii, recunoștință și amintiri

Bucuriile reîntâlnirii, recunoștință și amintiri

O întâlnire precum cea de 30 de ani de la absolvirea Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț a promoției 1989 este, pe de o parte, un moment de mulțumire închinat Preamilostivului Dumnezeu pentru darurile de atunci și din anii care au urmat și, pe de altă parte, un moment al bucuriei şi al nădejdii că lucrurile bune vor continua întru slava Lui și în folosul Sfintei Sale Biserici.

Recenta întâlnire a adus în inimile noastre o adevărată stare de bucurie. Astfel, ne-am reunit slujitori ai Bisericii răspândiți în țară, chiar și dincolo de hotarele ei, în mai multe eparhii (Arhiepiscopia Bucureștilor, Arhiepiscopia Iașilor, Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, Episcopia Hușilor, Episcopia Covasnei și Harghitei, Episcopia Alexandriei și Teleormanului sau pe continentul nord-american), unii devotați slujirii, alții preocupați de teologie și de lucrarea misionară a Bisericii, iar alții ctitori, restauratori de biserici vechi și importante care au căpătat strălucire prin strădania lor.

După cuvântul părintelui profesor Mihai Vizitiu, directorul din vremea aceea al seminarului, a vorbit părintele Ioan Mihoc, pe atunci spiritual al școlii și care, în momentul când clasa noastră a rămas fără diriginte, prin pensionarea părintelui profesor Vasile Irina, la sfârșitul anului al IV-lea, a preluat dirigenția pentru un an, în perioada 1988-1989.

Spiritual al școlii și profesor de liturgică, părintele Ioan Mihoc venise dintr-o parohie a județului Suceava, unde făcuse misiune. El ne-a inspirat duhul slujirii cu dragoste, în ciuda multor încercări, a multor opreliști și a potrivniciei pe care oamenii le întâlneau atunci, cum, din păcate, le întâlnesc și acum. Între timp, părintele Ioan Mihoc, devenit director al seminarului, s-a ocupat de ridicarea preafrumoasei biserici despre care am amintit, ce poate concura cu marile biserici zidite în România postdecembristă, oriunde s-ar afla ele.

De asemenea, la reîntâlnire a participat și părintele Teoctist Caia, care, în vremea cursurilor Seminarului Teologic, ne-a predat limba greacă, limba rusă și, într-un an, Noul Testament. Întrucât făcuse studii în Biserica Ortodoxă Rusă, beneficiind de o bursă acordată Bisericii Ortodoxe Române, dorea să ne învețe și pe noi limba rusă: câteva cuvinte, expresii și un scurt dialog. Nu a reușit decât în parte. În schimb, la limba greacă, ne-a introdus în tainele multor cuvinte care au înțelesuri profunde și legătură cu teologia Noului Testament, cu teologia dogmatică și care, după cum ne spunea, reliefau de fapt o gimnastică a minții celor care porniseră pe drumul teologiei la Seminarul de la Mănăstirea Neamț. După anul 1990, părintele Teoctist Caia a fost și el, pentru un timp, directorul seminarului.

Părintele prof. Constantin Vasilescu ne-a mărturisit tuturor celor prezenți bucuria întâlnirii cu foștii săi elevi. În urmă cu 35 de ani era un profesor îngăduitor. Așa cum ne spunea și în vremea seminarului, dar și mai târziu, el a ales să fie bun și îngăduitor pentru că erau deja profesori care cereau poate prea mult elevilor. Îngăduința lui a însemnat, pe de o parte, posibilitatea de a învăța mai mult la alte discipline, dar și întâlnirea unui chip de bunătate.

Părintele profesor Constantin Vasilescu ne-a mărturisit că peste puține zile va împlini vârsta de 80 de ani. Îi dorim, cu acest prilej, sănătate, ajutor de la Dumnezeu și cele de folos în slujirea Bisericii, preacucernicia sa fiind slujitor la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamț, dar și realizări personale alături de familia sa și de fiii săi, dintre ei continuând misiunea tatălui său, un preot slujitor într-o parohie a Protopopiatului Târgu Neamț.

A fost prezent la întâlnire și părintele Gheorghe Onofrei, pe care l-am revăzut cu bucurie,
care ne-a predat în timpul seminarului dogmatică, morală, îndrumări misionare și pastorală. Era un profesor punctual, riguros, preda cursurile respectând cu strictețe textele și normele gramaticale şi cerea adeseori elevilor să-și însușească versete din Noul Testament, definiții dogmatice clare, dorind ca aceştia să fie punctuali și onești. Astfel, de multe ori, își sacrifica propriile pauze, așa cum și noi la rându-ne înțelegeam că, de fapt, petrecând timpul recreației cu părintele profesor Gheorghe Onofrei, aveam numai de câştigat. Părintele, în vremea când eram elevi ai seminarului, a primit hirotonia în treapta de diacon și preot, slujind apoi în toată această perioadă la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Vânători-Neamț, acolo unde a continuat o tradiție îndelungată a familiei soției sale, întrucât aceasta era fiica preotului Vladimir Bârliba, descendentă a unei familii cu șase sau șapte generații de preoți slujitori.

Pe lângă bucuria întâlnirii cu acești profesori ai Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, care adeseori a fost considerată o adevărată Academie duhovnicească, mi-am amintit și de profesorii care nu mai sunt printre noi.

În primul rând, mi-am adus aminte de părintele diriginte Vasile Irina, un preot foarte cunoscut în Moldova pentru îndelungata sa activitate. Ne obliga să scriem uneori citate, versuri sau scrisori întregi de-ale lui Eminescu, poate din dorința de a le memora și de a înțelege sensul lor adânc. Astfel, ne-a deschis drumul ca, mai târziu, să ne bucurăm de operele scriitorilor români și străini, ale celor pe care i-am cunoscut în vremea studierii seminarului, dar și ale celor din marea literatură universală pe care i-am descoperit citind, măcar în parte, din opera lor.

Părintele Constantin Cojocaru era îndrăgostit de istorie, dar știa şi teologie, muzică, latină, literatură, precum şi poezii, pe care ni le și spunea la începutul orelor. Avea măiestria pedagogului care se așază în sufletul ucenicilor, al elevilor (discipolilor) săi. Era un dascăl preocupat, venind întotdeauna cu notițe și conspecte bine structurate, ceea ce arăta că drumul său în viață și în studiul teologiei era cel al unui sacerdot îndrăgostit de Biserica Mântuitorului Hristos. A reușit să scrie mai multe studii, care au fost adunate într-un volum, și să întocmească o monografie amănunțită a satului Lunca, în care a slujit în ultima parte a vieții, sat în care a văzut lumina zilei și Sfânta Teodora de la Sihla, fiica lui Joldea, armașul Cetății Neamțului.

L-am pomenit și pe părintele Constantin Mosor, cel de curând trecut către Domnul. Profesor care avea darul cuvintelor frumoase, orator de seamă și dascăl de la care am învățat istorie, omiletică, catehetică, constituție, dar și alte îndemnuri pe care ni le transmitea. A fost un dascăl dăruit, care a adus lumină în sufletele ucenicilor săi de atunci.

Părintele Anibal Panțiru, între cei trecuți la Domnul, a fost profesorul de muzică: pregătea sărbătorile seminarului, cele cu ocazia hramului Sfinților Trei Ierarhi şi Înălțării Domnului, concertul de colinde sau momentul de la sfârșitul anului, atunci când avea loc și premierea elevilor merituoși. Repetițiile le făcea cu foarte multă dăruire. Pregătea și hramul Înălțării Domnului de la Mănăstirea Neamț. A trăit modest, într-o casă de-a mănăstirii care a aparținut unui alt mare muzician, arhimandritul Victor Ojog, și slujea într-o mică parohie aflată la răspântia drumurilor către mănăstiri, în satul Leghin.

Acești profesori rămân în inima noastră. Lor le datorăm pomenirea în rugăciune și aducerea aminte de ceea ce au făcut frumos și de dragostea pe care ne-au arătat-o. Dacă au fost și momente mai puțin bune, atât din partea noastră, poate și din partea lor, ele fac parte din drumul sinuos al maturizării, dar și din activitatea dascălilor care nu trec întotdeauna prin clipe ce le aduc doar bucurie.

Adresez cuvinte recunoscătoare părintelui arhimandrit Mihail Daniliuc pentru slujire, ajutor și frumoasele cuvinte adresate atât în nume personal, cât și din partea actualului director al şcolii, părintele profesor Viorel Laiu.