Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Bunătatea şi discreţia Cuviosului Dimitrie şi cetatea primitoare

Bunătatea şi discreţia Cuviosului Dimitrie şi cetatea primitoare

Ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Cetății Bucureștilor, este prilej de mare sărbătoare pentru Biserica Ortodoxă Română și, în special, pentru credincioșii din Capitală, unde se află sfintele lui moaște de două veacuri și jumătate, ocrotind această cetate și îndemnându-i pe oameni să-L urmeze pe Stăpânul lor din Ceruri.

Cuvintele Evangheliei: Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor (Matei 7, 12), răsună mereu în inimile noastre, chiar dacă uneori nu reușim să ajungem la înălțimea lor. Dar ce dorim să ne facă oamenii? Desigur, numai lucruri bune, iar sfinții așa au lucrat în viața lor, gândindu-se la semeni și trăind pentru ei, slujindu-i, cum a făcut în smerita lui viață de păstor Sfântul Cuvios Dimitrie.

Tot din Sfânta Scriptură învățăm că trebuie să fim blânzi și smeriți cu inima (Matei 11, 29). Este un exercițiu foarte greu pe care, de multe ori, noi nu reușim să-l atingem nici măcar la nivel de intenție. Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima, ne spune Mântuitorul Hristos.

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost blând și smerit cu inima, simplitatea îndeletnicirii lui ajutându-l să-și înalțe sufletul către Dumnezeu, prețuind ceea ce era cu adevărat esențial în viața lui.

M-am gândit adeseori la această stare de smerenie pe care a avut-o Sfântul Dimitrie în vremea viețuirii lui pe pământ.

Născut într-un sat modest numit Basarabi sau Basarabovo (acum), nu prea departe de orașul Ruse de astăzi (fostul Rusciuc), Sfântul Dimitrie a trăit acolo la un veac și mai bine, sau poate două, după ce Sfânta Cuvioasă Parascheva, prăznuită și ea în aceeași lună, s-a strămutat către cereștile locașuri.

 Așadar, în veacul al XII-lea sau al XIII-lea, dincolo de Dunăre erau mulți oameni aleși care știau cuvintele Evangheliei și le împlineau. Cei mai mulți din această zonă se îndeletniceau cu creșterea vitelor și munceau pământul, trudind din greu în ogoare și grădini pentru a oferi hrană familiei și pentru a-și putea duce, mai departe, traiul. Și cum erau mulți oameni săraci, care nu-și puteau trimite odraslele la școli, acest obicei fiind specific mai ales nobililor, mulți dintre copii rămâneau acasă, cu părinții, ca să-și câștige existența, trudind alături de ei în lucrarea pământului.

Într-o astfel de atmosferă creștină, inspirat fiind de Duhul Sfânt și ascultător al cuvintelor Evangheliei, tânărul Dimitrie a devenit unul dintre aleșii lui Dumnezeu, locuitor în mijlocul lumii, dar asemănându-se prin fapte îngerilor.

În tinerețe a fost păstor, având grijă de animalele din satul său, în apropierea râului Lom, care curgea chiar în hotarele locului în care văzuse lumina zilei, iar o parte din ceea ce agonisea împărțea cu alții, mai săraci ca el.

Sinaxarul ne spune că într-o zi, aflându-se cu vitele la păscut, a călcat din greșeală peste cuibul unor păsări. Atunci a avut o mare părere de rău și a vărsat multe lacrimi, iar vreme de trei ani nu a mai pus încălțăminte în picioare. Vara călca adeseori peste spinii de pe câmp, iar iarna frigul îl chinuia cumplit. Astfel, a crezut că și-a ispășit păcatul pe care îl făcuse fără voie.

În apropierea satului Basarabi exista o mănăstire de călugări, care își săpaseră chiliile în stâncă. Astfel de rugători și asceți care lucraseră ani mulți, asemenea Sfântului Daniil Sihastrul, pentru a-și săpa în stâncă chilia în care se nevoiau se întâlneau altădată și în Dobrogea, în Munții Buzăului și în bisericile din Ținutul Argeșului, cum există mărturii și în satul Basarabi, unde am fost pelerin pe urmele Sfântului Cuvios Dimitrie.

Trăirea înaltă a călugărilor din satul Basarabi l-a chemat și pe tânărul Dimitrie să se alăture lor, prin fericită viețuire și lucrare duhovnicească, petrecută în rugăciune necontenită, smerită cugetare și lacrimi.

A fost mare nevoitor, iubitor de priveghere, ascultare și dăruire pentru alții. Mai târziu avea să părăsească mănăstirea, alegând un loc în care se nevoia asemenea marilor sihaștri de altădată. Nu știm cu exactitate câți ani a viețuit acolo şi care a fost anul trecerii lui către Domnul, însă este consemnat că înainte de a se muta din această viață, s-a așezat între două lespezi de piatră, ca într-un mormânt, încredințându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Dar câți sihaștri nu au fost găsiți, peste ani, în peșterile sau locurile unde s-au nevoit, asemenea Sfântului Ioanichie de la Muscel, ori sfinții din Pustiul Hozevei sau al Iordanului care au arătat iubirea lor față de Dumnezeu prin viețuire aspră, specifică celor care s-au lepădat de lumea cea deșartă!

Odată, în urma revărsării apelor, râul Lom a erodat toate malurile, a scos mulți copaci din rădăcini și a surpat peștera în care s-a nevoit odinioară Sfântul Cuvios Dimitrie. Ajunse de această dată sub apă, sfintele lui moaște au rămas acolo o perioadă de timp, neștiute de nimeni, fără să fie atinse de stricăciune. Sfințenia Cuviosului s-a făcut vădită printr-o întâmplare minunată. În satul acela era o fată care suferea de o boală grea, iar Sfântul Dimitrie i s-a arătat în vis spunându-i că dacă părinții ei îi vor scoate trupul din apă ea se va vindeca. Fata a povestit părinților ceea ce visase și, adunându-se mai mulți credincioși, s-au îndreptat cu toții spre locul pe care Sfântul îl amintise în vis. Atunci, mai mulți au mărturisit că noaptea vedeau acolo o lumină mare ca și cum în mijlocul apei ar fi fost aprins focul și, căutând sub prundișul apei, au găsit trupul sfânt al Cuviosului Dimitrie, pe care l-au mutat apoi în biserica satului. Fata, dar și mulți oameni bolnavi și demonizați s-au vindecat, așa cum se tămăduiau altădată la Epivata Traciei, după ce trupul necunoscutei îngropate în cimitirul săracilor de pe malul Mării Marmara a fost scos la lumină. Așa petrec sfinții, însoțiți de lumina faptelor lor, iar această lumină strălucește în întunericul lumii de altădată și de astăzi.

Dacă veți urma Mie, nu veți umbla întru întuneric, ci veți avea lumina vieții (Ioan 8, 12). Aceasta este lumina pe care au dobândit-o sfinții, despre care au dat mărturie mai mulți beduini din Pustiul Hozeva care spuneau că în chilia în care viețuia conaționalul nostru, Sfântul Ioan Iacob, vedeau adeseori o lumină puternică, strălucitoare. Cu siguranță era lumina Duhului Sfânt, pentru că el de-abia avea o lumânare pentru a-și citi pravila ori pentru a scrie câteva versuri.

După ce a stat o vreme în biserica satului, către sfârșitul veacului al XVIII-lea, între anii 1768 și 1774, un război între Înalta Poartă și Imperiul Țarist a tulburat oamenii locului. În urma acestuia, Țara Românească și Moldova au ajuns sub ocupație și administrație militară rusă (1769-1774). Generalul Petru Saltîcov a trecut cu armatele rusești Dunărea și a ajuns în satul Basarabi, iar pentru ca moaștele Sfântului să nu fie profanate de turci, a poruncit să fie duse în Rusia.

La București păstorea un ierarh evlavios, Mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești (1710-1787), iar un negustor bogat care fusese pelerin la Ierusalim, Dimitrie Hagi, l-a rugat pe general să dăruiască sfintele moaște Catedralei Mitropolitane din București. Pentru faptul că, în urma acestui război, Țara Românească a avut mult de suferit, în cele din urmă, generalul rus a dăruit Catedralei Mitropolitane sfintele moaște, iar în anul 1774 a trimis mâna dreaptă a Sfântului la Lavra Pecerska din Kiev.

De atunci (245 de ani), Sfântul Dimitrie a devenit Ocrotitorul Cetății Bucureștilor.

 Patriarhul Justinian Marina a hotărât, în anul 1950, generalizarea cultului Sfântului Dimitrie în toată Biserica Ortodoxă Română, așa cum a făcut și în cazul Sfintei Preacuvioase și Multmilostivei Maicii noastre Parascheva, împreună cu alți sfinți români rugători și ocrotitori sau cu moaște în bisericile de parohie și mănăstire din cuprinsul țării.

Cinstit în București pentru multele minuni pe care le-a săvârșit și așezat în Catedrala Mitropolitană, devenită între timp Catedrală Patriarhală (1925), Sfântul Dimitrie a rămas mai departe smerit, iar discreția din timpul vieții a însemnat o pildă pentru locuitorii din satul său, precum și pentru cei din București, unde a fost așezat.

Dumnezeu l-a răsplătit să fie așezat într-o Catedrală Mitropolitană unde, timp de 151 de ani, Mitropolitul Țării Românești și mai apoi patriarhii României, din 1925, dar și mulți alți ierarhi, veniți din diferite locuri ale lumii ortodoxe, îl cinstesc cu prăznuire mare, mulțimi de oameni venerându-i sfintele lui moaște după cuviință.

Sfântul Dimitrie ne îndeamnă pe toți la pace, discreție și delicată sfială într-o lume marcată de atâtea și atâtea încercări, tensiuni și tulburări, reamintind tuturor cuvintele Mântuitorului: Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.