Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Butoaie cu trezvie

Butoaie cu trezvie

Un articol de: Ștefan Mitroi - 01 Noi, 2019

Vie ca a lui nu avea nimeni. Era cocoțată pe un deal, unde începea cerul. Acolo trăia și el, în mijlocul podgoriei. Până cădea prima zăpadă, când se muta de pe deal în cer. Cu vie cu tot. Iar primăvara venea îndărăt, unde își vedea mai departe de viață, dar fără să îmbătrânească deloc.

Arăta la fel de pe vremea când erau bunicii mei copii. Tot așa îl pomeniseră și bunicii lor. Un om în floarea vârstei, asemenea părin­ților mei. Doar că ei se veștejeau văzând cu ochii, în vreme ce pe el nu-l atingea curgerea timpului nici un pic.

Oamenii puneau pe seama viei lucrul acesta. Mai bine zis, a vinului obținut din strugurii ei. A celui din care bea el, de fapt, pentru că făcea două feluri de vin, unul pentru oamenii din sat, ce urcau, duminică de duminică, dealul să-l cumpere, și altul din care nu dădea nimănui, nici măcar să guste.

Sătenii erau curioși să afle unde ținea ascuns vinul cu pricina. Ar fi dat oricât să poată sorbi și ei câteva picături din el. Atât cât să-și poată amâna cu câțiva ani bătrânețea. Nu mai mult!
Dar podgoreanul din vârful dealului păstra vinul secret doar pentru el.

Până într-o toamnă, când i-a chemat pe oamenii din vale și le-a spus: Uite, acolo e vinul de care mă tot întrebați mereu. Mergeți și beți pe săturate. Nu vă costă nimic. Și le-a arătat cu mâna de jur împrejur.  În afară de o pădure scăldată în lumina blândă a înserării și de o turmă de oi ce cobora în liniște dealul și de cumpăna unei fântâni pe care tocmai pusese luceafărul pasul răsărind și de fumul albăstriu al depărtărilor și de niște păsări ce cădeau continuu din cer și de pe acoperișul unei clopotnițe ce se găsea de partea cealaltă a dealului, nu se vedea, în afară de toate acestea, nimic!

Sunt butoaiele mele cu trezvie!, a adăugat el. Cu vinul din ele îmi astâmpăr eu setea în fiecare zi. Gustați, să vedeți cum e!

Era spre sfârșitul toamnei. Din­tr-odată, dea­lul a început să urce cu tot ce se găsea pe cuprinsul lui la cer. Mai puțin oamenii din sat, care plecaseră la timp.

Și n-a mai coborât niciodată de atunci. Podgoreanul luase nu doar via, ci și vinul din pivniță cu el. Butoaiele cu trezvie le lăsase, pline ochi, jos, pe pământ.

Citeşte mai multe despre:   sat