Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Căderea frunzelor

Căderea frunzelor

Un articol de: Ștefan Mitroi - 09 Noi, 2018

Nici măcar tunetele ce ne cutremurau casa nu le mai auzea bunica.
Surzise atât de mult, încât puteai să-i tragi cu tunul la ureche fără să tresară.
La început, când o strigau și vedeau că nu le răspunde, oamenii din sat ziceau despre ea că face pe fudula. Numai că ­bunica nu făcea chiar era. Însă fudulă de urechi.
Doamne, ce se mai fudulea! Mai cu seamă atunci când o întrebai de vorbă. Nu-i era de nimeni rușine. Nici de soră-sa Maria, care venea uneori pe la noi, ca s-o întrebe ce mai face.
Nu-i lipsea nici ei fudulia, dar n-o întrecea pe bunica, pe care n-o întrecea, de fapt, nimeni.
Era cea mai fudulă femeie de urechi din toată Vlașca. Nu se rușina nici de câini, ce o lătrau când îi vedeau umbra lipită de ulucile gardurilor. Nici de clopotnița satului, căreia nu-i răspundea niciodată la bătăile clopotului, deși acestea veneau din dealul bisericii până la noi acasă special pentru ea, încercând să-i spună c-a murit cineva. Bunica știa singură cine, așa că nu dădea nici o atenție clopot­niței. Cu toate că eram doar un copil, îmi crăpa obrazul de rușine când o vedeam atât de fudulă.
Existau, în mod uimitor, câteva zile pe an când bunicii îi treceau și surzenia, și fudulia.
Atunci când începeau să cadă frunzele.
Auzea căderea fiecăreia dintre ele. Nu doar zgomotul căderii frunzelor din curtea noastră, ci al celor din întreaga lume îl auzea bunica mea și se rușina toată. Că nu poate opri această cădere, așa cum nu putuse opri căderea zilelor vieții ei spre trecut, tot mai spre trecut. Vedea, cu toate că nu stătea nici cu vederea prea bine, c-o să rămână curând complet desfrunzită de zile.
Zicea, mângâindu-mă pe creștet: E un fel de pom și satul. Și tot un pom, doar că unul mai mare, și lumea! Încărcați însă cu vieți de oameni, în loc de frunze. Până vine toamna, când...
Mi-am dat dintr-odată seama că zgomotul căderii frunzelor din pomii aceștia făcea să-i revină bunicii auzul. Și am început să mă gândesc ce era mai bine să fii pe lume: om sau copac?
N-am avut niciodată curajul s-o întreb. Aș întreba acum, dar nu mai am, din păcate, pe cine.