Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Caii din pereți (2)

Caii din pereți (2)

Un articol de: Ștefan Mitroi - 29 Sep, 2017

Când tuna și fulgera, era obligatoriu să înceapă ploaia. Ținea uneori toată noaptea. Stăteam ore în șir cu ochii deschiși, și-n locul unde știam că trebuie să fie fereastra, mi se părea că văd un ochi mare plângând. Atunci mă cuprindea teama. Fiindcă mă gândeam la mama. Îl auzeam însă pe tataie umblând liniștit prin ploaie și mă linișteam și eu.

Inima mea, spre deosebire de cea a mamei, n-avea nevoie să fie reparată de doctori. Spița ce-o simțisem rupându-se mai devreme se pusese singură la loc.

Săream câteodată din pat și ascultam din prag răpăitul ploii. Și-n timp ce ascultam, îmi venea dintr-odată să chiui de bucurie. Oare nu era chiar asta ploaia? Chiotul meu de bucurie, vreau să spun! Mai era însă și altceva, în același timp. Un fel de plâns, parcă. Nu știu al cui. Mi se părea că seamănă cu plânsul mamei.

- Crezi că eu aș vrea să moară? Mai bine să mor eu decât ea! am auzit-o pe mamaia spunând.

Abia atunci am înțeles cui îi zisese tataie cățea. Era un cuvânt despre mamaia. Dar tataie nu avea dreptate, fiindcă mamaia chiar s-ar fi ținut de promisiune. Ar fi murit în locul mamei de-adevăratelea. Ca să nu mai zic de faptul că păzea casa mai bine decât cățeaua, cu toate că nu era. Cățea adică, așa cum îi zisese tataie. Și mă păzea și pe mine.

Curtea lor era mai mare decât curtea noastră. Și era mai mare și casa, dar eu nu le-aș fi schimbat niciodată. Adică s-o duc pe cea din Gabru la noi acasă și s-o aduc pe cea de acasă aici. Nu mi-ar fi convenit. Și nu i-ar fi convenit nici ei. Despre casa noastră vorbesc, deși ar fi fost vecină aici cu o casă mai mică decât ea, cea de peste drum, în care locuiau moș Neguceanu și baba Luța, care erau mai bătrâni decât mamaia și tataie. Li se părea, când mă vedeau, că sunt mama atunci când era ea copil, cu toate că eram băiat, nu fată, cum fusese ea. D-asta mă tot mă rugau să trec pe la ei. Numai dacă mă lași să trag cu pușca, îi ziceam moșneagului, și el îmi zicea că da. Avea, la fel ca Ion Corcilă, o pușcă desenată pe mână. Nu se deosebeau una de alta, așa cum nu se deosebeau războaiele despre care-mi povesteau amândoi.

Aș putea, profitând de norocul de-a exista două puști asemănătoare atât de aproape, să mă joc de-a războiul! Ion Corcilă și Neguceanu doar să stea pe margine și să privească. Eu să fiu ambele armate, adică și ai noștri, și rușii! Să trag cu pușca lui Neguceanu spre satul nostru, după care să trec repede de cealaltă parte a pădurii și să trag cu pușca lui Ion Corcilă spre Gabru. Chiar eu să fiu glonțul cu care să-și răspundă cele două puști. Ce frumos ar fi să existe un astfel de război! Să-mi vină să mor de drag când îl ating, țâșnind de pe țeava puștii lui Neguceanu, pe tata, sau când îl nimeresc, pornind din pușca lui Ion Corcilă, pe tataie.

Să murim cu toții de drag, adică și mamaia Nicula, și mama, și unchiul Florea, și mamaia Tudora, și tușa Gherghina, și tușa Ivana, și tușa Stanca, și unchiul Marin, și tușa Anghilina. Măcar așa să murim și noi, fiindcă altfel...

Mă lași să pun nițel capul pe mâna ta? îl întreb pe moș Neguceanu, și el zice că mă lasă.

Nu termină bine de zis, că mă și lungesc pe patul puștii de pe mâna lui. Și nu termin bine de lungit, c-am și adormit.

Și nu termin bine de adormit, că și încep să visez.

Și nu termin bine de visat, că mă și trezesc în patul din fostul grajd al cailor.

M-a adus tataie în brațe până aici. (Fragment din romanul Duminicile zilei de luni, în curs de apariție la Editura RAO)