Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Călcâiele bunicului

Călcâiele bunicului

Un articol de: Ștefan Mitroi - 05 Iul, 2019

Odată, când eram foarte mic, m-am pitit într-o crăpătură din călcâiele bunicului. Cum era vară și lui îi plăcea să umble desculț, toată ziua aceea m-am uitat la furnici de aproape, intrând destul de ușor în vorbă cu ele. Înțele­geam tot ce spuneau, pentru că vorbele lor erau ca vorbele de copii, mici de tot, taman bune să te joci cu ele, de-a orice. Chiar și de-a lucrurile foarte mari, cum erau vara, cumpăna fântânii la care se oprise bunicul să-și astâmpere setea, caii ce pășteau pe câmp, cerul brăzdat de fulgere, ploaia. Țin minte că la urmă de tot ne-am jucat de-a curcubeul.

Mai apoi mi-am dat seama că furnicile rămăseseră la fel de mici, nu crescuseră după ploaie, cum credeam eu, obligându-mă și pe mine să cresc, ceea ce ar fi însemnat să nu mai încap în crăpătura din călcâiul bunicului. Doamne, ce sperietură am tras! Noroc c-am băgat imediat de seamă că mireasma și culorile de-a care mă jucam erau ale florilor de pe marginea drumului. Aș fi vrut ca drumul acela să nu aibă sfârșit. Iar ziua aceea de vară să nu se termine niciodată.

Dar a venit seara curând, și-a trebuit să ne întoarcem acasă. Bunicul nu știa că fusesem peste tot cu el. Măcar să le fi zis furnicilor să nu-i spună. Nu-mi dăduse prin gând să le zic. Așa cum ar fi trebuit să le zic și florilor, și cerului, și curcubeului, și fulgerelor, dar nu m-a dat, spre mirarea mea, nimeni de gol.

Numai că, peste noapte, s-a întâmplat ceva cu picioarele bunicului, fiindcă, a doua zi, am descoperit că-mi rămăseseră mici crăpăturile din tălpile lui.

Ploua și m-am ascuns într-o crăpătură a ploii ca să nu se vadă că plâng.

M-am oprit în cele din urmă din plâns și am început să merg de unul singur pe câmp.

Dar furnicile n-au mai vrut să stea de vorbă cu mine. Poate unde crescusem între timp, spre deosebire de ele și vorbele lor, ce rămăseseră mai departe mici.

Îl depășisem chiar și pe bunicul în înălțime.

Mă făceam tot mai mare. Cu toate acestea, însă, ori de câte ori îl găseam pe bunicul dormind pe prispă, mă apropiam încetișor și-mi lipeam tâmpla de călcâiele lui crăpate. Știam că într-una dintre crăpături stă ascunsă cea mai frumoasă călătorie a vieții mele pe pământ.

De dragul ei, dar și din alte motive, de câteva ori, asigurându-mă că nu mă vede nimeni, i-am sărutat bunicului picioarele. Lucru de care sunt mândru și acum!