Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cancerul nu ne poate despărţi de Dumnezeu

Cancerul nu ne poate despărţi de Dumnezeu

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 03 Feb, 2015

S-au împlinit 40 de zile de când o credincioasă din Târgu Neamţ, care iubea mult tihna şi rugăciunea din Poiana liniştii, s-a mutat la Domnul. Avea o vârstă la care mulţi dintre noi îşi fac multe planuri. Răpusă de o boală necruţătoare, ea nu a renunţat niciodată să lupte. Am revăzut-o în ultimele clipe de viaţă la spital, dăruindu-i dumnezeiasca cuminecătură. După ce am împărtăşit-o, împăcată, mi-a şoptit: „Părinte, dacă rabd şi mă rog, nu-i aşa că mă pot mântui, chiar dacă trupul îmi este devorat de cancer?“ I-am răspuns categoric: „Oricât de înspăimântătoare ar fi această boală, nu ne poate despărţi de Dumnezeu.“

Cu adevărat cancerul este o maladie ce decimează zilnic, pe plan mondial, mii de vieţi. Anual, milioane de persoane din întreaga lume primesc teribilul diagnostic. Necruţătoarea boală a devenit atât de îngrijorătoare, încât Uniunea Internaţională pentru Controlul Cancerului (UICC), organizaţie neguvernamentală care uneşte comunitatea de luptă împotriva neoplasmului, a numit ziua de 4 februarie drept Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului, când se încearcă, prin diferite mijloace, conştientizarea populaţiei privind prevenirea, dar şi combaterea acestui adevărat flagel.

Nu cred că se află cineva printre noi care să nu fi avut o cunoştinţă răpusă de o formă de cancer, ori să nu fi cunoscut persoane ce au primit neîndurătorul diagnostic. Auzind astfel de veşti, ne cuprinde compasiunea, uneori chiar neputinţa, căci neoplasmul nu cruţă pe nimeni.

Pe lângă dramatismul durerii în sine, suferindul se vede cuprins de chinuitoarea preocupare de a alege între numeroasele reţete sau medicamente convenţionale, terapii ori regimuri alimentare. Alături de acestea, de ceva vreme se observă tot mai des încercarea de tratare a pacienţilor neoplazici prin credinţă, spirit combativ, nestrămutată nădejde în vindecare. Este bine să luptăm cu boala folosind toate mijloacele ştiinţifice, dacă ele nu contravin credinţei şi moralei creştine de recăpătare a sănătăţii, căci Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Dumnezeu ne-a dat ierburile pământului şi doctoriile pentru a ne îngriji trupul; a prevăzut îngrijirile doctorilor faţă de bolile trupului“.

De-a lungul dramaticului maraton înspre însănătoşire, ar fi bine totuşi să ne reamintim unele sfaturi lăsate de Sfinţii Părinţi în privinţa suferinţei şi a asumării ei, recunoscând faptul că fiecare dintre noi reacţionăm diferit în faţa durerii. Adeseori, omul aflat în încleştare cu moartea se apropie mai mult de Dumnezeu, de „pârghiile“ lăsate de El spre a se hrăni cu har dătător de viaţă. Alţii devin împietriţi la inimă, îşi risipesc şi bruma de credinţă avută, ori chiar Îl învinuiesc pe Dumnezeu de îmbolnăvirea lor. Mai există însă o categorie: cei ce refuză tratamentul medical, apelând exclusiv la propriile resurse de vindecare ori la puterea credinţei. Pe ei, Sfântul Teofan Zăvorâtul îi avertizează că se găsesc în pericol de a cădea în mândrie, care este mai grea decât însăşi boala fizică. Atunci când cancerul ori altă maladie incurabilă nu poate fi stârpită, tot Sfântul Părinte ne învaţă: „Cei ce rabdă cu supunere necazurile şi bolile stau în rândul mucenicilor“. În acelaşi duh, Sfântul Macarie de la Optina ne lămureşte că în boală „pe măsură ce piere omul cărnii, omul duhovnicesc se înnoieşte“.

Nici pe bolnavii cu credinţă statornică nu îi ocoleşte chinuitoarea întrebare: „De ce am căzut tocmai eu pradă cancerului?“ Un posibil răspuns ar fi că şi cancerul sau o altă suferinţă nevindecabilă se dovedesc mai trebuincioase în vederea mântuirii decât sănătatea. Pentru ca afirmaţia noastră să nu rişte a fi catalogată drept scandaloasă, se impune să facem o precizare capitală: poţi deveni locuitor al Împărăţiei lui Dumnezeu chiar dacă eşti bolnav fizic. Bunăoară, numeroşi sfinţi au înfruntat boli grele: Sfântul Nectarie a suferit de cancer, iar Sfântul Serafim de Sarov, către apusul vieţii pământeşti, avea ulceraţii deschise la picioare. Condiţia sine qua non pentru mântuire este ca sufletul să rămână sănătos, chiar dacă durerea devorează trupul. Dintr-o astfel de perspectivă am putea considera boala drept o cruce. Or, Sfinţii Părinţi ne învaţă că fără o cruce nu vom reuşi să dobândim mântuirea. Tot ei ne spun că boala asumată creştineşte reprezintă un fel de busolă, indicându-ne locul unde ne aflăm în drumul către Cer. Undeva în Filocalie se afirmă un lucru care, la prima vedere, este greu de acceptat: boala reprezintă uneori o lecţie de la Dumnezeu, sprijinindu-ne în urcuşul nostru duhovnicesc, dacă o primim cu răbdare şi cu încredere în purtarea de grijă a Domnului. Aşa înţelegem de ce Sfântul Ambrozie ne îndeamnă să nu socotim suferinţa fizică drept o piedică în dobândirea mântuirii.

Din această perspectivă cancerul poate fi considerat o maladie tămăduitoare, căci toţi cei afectaţi de ea, rămânând statornici în credinţă şi în mila Taumaturgului Desăvârşit, Hristos Dumnezeu, primesc puteri să lupte cu afecţiunea, având bune nădejdi de însănătoşire, dar concomitent îşi pot tămădui sufletele de orgoliu, mândrie şi necredinţă, nădăjduind astfel a deveni locatari ai cereştii Împărăţii.