Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Capcanele irealului

Capcanele irealului

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 27 Mai 2008

Trăim într-un univers real, dar şi într-un imens spaţiu ireal. Ceea ce nu găsim în preajmă, încercăm să creăm dincolo de noi. Ne „mutăm“ dorinţele noastre, nerealizate pe moment, într-un un teritoriu ce ne depăşeşte. În conformitate cu logica „actualul nu ne place, doar posibilul ne satisface“. Dacă, de pildă, simţim că nu suntem pe deplin mulţumiţi de meseria pe care o avem, ne imaginăm că am putea face şi altceva. Dacă locuinţa pe care o posedăm ne plictiseşte, visăm la alta şi mai bună. Dacă prietenul ne dezamăgeşte, proiectăm în alţii ceea ce am fi aşteptat de la el.

Suntem ceea ce suntem şi prin ceea ce ne lipseşte, prin ceea ce am vrea să fim, să devenim, să ni se recunoască. Chiar dacă unele dintre calităţile noastre (dorite) sunt evidente ori confirmate, de noi sau de alţii, vrem să arătăm că putem să fim şi mai mult, şi altfel. Oricâtă recunoaştere ni se conferă, simţim că mai e loc pentru ceva, că putem etala şi alte feţe, că putem evolua, că drumul nu s-a sfârşit.

Apare, însă, în această proiectivitate nesfârşită, pericolul unei rupturi între ceea ce suntem cu adevărat şi imaginea despre cum am putea fi. Nu mai avem puterea de a ne percepe contururile reale, ne raportăm mai mult la partea gonflabilă (şi inexistentă) a personalităţii noastre. Cu alte cuvinte, imaginea proiectată despre noi înşine nu mai are nici o acoperire în realitate. Ne creăm o imagine despre ceea ce pretindem să fim, fără a atinge vreodată contururile acestei deveniri. Ce facem, mai exact, în acest sens? Ne mitologizăm singur personalitatea, ne supradimensionăm realizările, alimentăm laudele altora la adresa noastră, ne „îmbătăm cu apă rece“. Ce sunt curriculum-urile vitae, de pildă, decât auto-oglindiri ale unor realizări în acord cu aşteptările epocii? Ce sunt siturile sau blogurile personale, decât raportări narcisiste la propriile repere biografice? Ce sunt aplecările unora de a îngurgita ficţionalitatea (a filmelor, a emisiunilor de divertisment), decât deşarte evaziuni înspre teritorii ce nu ne aparţin? Dacă e să fim sinceri până la capăt, puţine dintre lucrurile „afişate“ sunt ale noastre, ne produc adevărate bucurii, ne reprezintă la modul cel mai profund. Arătăm de multe ori altora nu ceea ce suntem, ci ceea ce aşteaptă alţii de la noi, cu credinţa că ne înălţăm în faţa lor.

Se instituie, aşadar, o inflaţie a imaginarului prin ascunderea sau desconsiderarea realului. Ca şi în cazul inflaţiei financiare, când se emit bani fără acoperire în bunurile reale, ne conturăm o existenţă falsă, de faţadă, fără ca aceasta să fie cu adevărat. Ne creăm o personalitate fără acoperire, care nu-şi găseşte un corespondent în ceea ce facem sau suntem. Ne furăm, cum se zice, singuri căciula. Ne ajută asta la ceva? Unii vor fi tentaţi să creadă că da. Poate, pe moment. Dar, pe termen mediu sau lung, nu-i decât o amăgire. Un mod mincinos de a trăi.

Cunosc multe persoane care aşa îşi hrănesc existenţa. Şi, uneori, eu însumi alunec în astfel de deşertăciuni. Că nu ce cred eu despre ceea ce sunt e important, ci ceea ce cred alţii că sunt. Şi-mi pun uneori întrebarea: nu cumva eu fiinţez prin ceea ce nu sunt, nu cumva existenţa mea e un rezultat al imaginaţiei, al proiectelor şi mai puţin al faptelor reale? Nu cumva mă pierd într-un văl iluzoriu ce îl pun înaintea mea şi care mă face să nu mai ştiu ce e cu mine? Nu cumva nălucirile mele devin suficiente sieşi, oprindu-mă să-mi desluşesc „realitatea“ mea?

Conform teoriilor psihologice, e bine ca fiinţa să se proiecteze într-o realitate mai bună. Vizând pozitivul, omul se avântă înspre adeverirea lui. Numai că o astfel de „azvârlire“ înainte, dacă nu are un temei real, ne trimite dincolo de noi şi de existenţa autentică. De aceea, credem că putem înainta cu adevărat, când ne asumăm propriile realizări, limitări, nimicnicii. Căci, la piaţă fiind, nu te poţi alege decât cu ceea ce îţi îngăduie punga. Doar dacă, fără să te vadă nimeni, bagi mâna unde nu trebuie.

Trăim într-o epocă în care asistăm nu numai la o inflaţie a bunurilor, ci şi la una simbolică, a reprezentărilor noastre despre lume. Industrii de tot felul sunt puse la treabă pentru a ne plasa în miezul irealităţii. Publicitatea şi propaganda sunt exemple în acest sens. Prin intermediul lor, ni se induc trebuinţe nefireşti, peste puterea noastră de a le asimila sau suporta. E necesar, de bună seamă, să ne dimensionăm mai înţelept nevoile, să ne oprim uneori pe loc, să ne autoimpunem anumite limitări - chiar nevoinţe. Asta ne-ar ajuta să revalorizăm lucrurile în adevăratele lor proporţii. Căci dacă pierdem priza realităţii, ne excludem singuri din orizontul umanităţii. Dacă trăim doar cu himere, devenim asemenea lor. Dacă uităm cine suntem, nu mai putem înainta.

Să ne permitem atâta irealitate pe cât de realişti suntem!