Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Carantania, muntele încercării

Carantania, muntele încercării

Un articol de: Elena Dulgheru - 25 Noi, 2017

Șoferul arab ne aduce până la poalele muntelui. Ni l-au tocmit măicuțele de la Așezământul Românesc, este omul lor de încredere. Șoseaua traversează deșertul, este la fel de cald ca la Ierihon, care încă se zărește în spatele nostru, dar lucrurile încep să se schimbe discret, dar totuși radical. Nu știu cum, dar problemele încep să se contureze: ăsta ești tu, acesta e muntele, acesta-i urcușul pe care-l ai de făcut, acesta e soarele, de care nu ai scăpare. La Ierihon totul era confuz și inform, asemeni lipsei de orizont a peisajului, și ascuns sub pâcla amăgirii, ca minciuna din gurile oamenilor. În Carantania, lucrurile și gândurile se limpezesc și se conturează clar, până la radicalizare.

Mănăstirea, agățată ca un balcon suspendat de muntele vertical, ne așteaptă. Abruptul aspru de stâncă roșie se ridică deasupra noastră, simplu și semeț, ca o curbă exponențială. Cărarea în serpentină de praf alb-roșietic, conturată în roșul arămiu al muntelui, ne arată că au mai trecut oameni pe aici. Doamna Petrina, tovarășa noastră de drum, o redutabilă pelerină de vreo șaptezeci și cinci de ani, venită singură tocmai de la Iași la Ierusalim, ne dă și ea curaj. Arată întru totul ca o femeie de biserică, nepregătită pentru escaladări. Dar e o veterană a Locurilor Sfinte, pe care le știe aproape pe de rost, și nu dă nici un pas înapoi. Este ultimul nostru înger păzitor, care ne însoțește de câteva zile. A venit în Carantania ca să urce muntele și nu va renunța tocmai acum! Șoferul ne așteaptă în valea aridă, retrăgându-și mașina tot mai departe pe albia uscată a șoselei pustii, în căutarea unei umbre incerte, pe care doar la Ierihon ar avea șanse să o afle. Sperăm că nu va uita să ne recupereze din acest ­pustiu, unde nu vezi țipenie de om sau mașină. Suntem cu totul singuri!

Urcușul, făcut cu pași mici și în tăcere, este mai ușor decât părea a fi. Distanța nu e foarte mare, nici panta prea abruptă: doar ultima parte a drumului e mai pieptișă. Încercarea cea grea este urcușul în aerul fierbinte, când respirația îți e arsă de briza încinsă. Sub razele incandescente, brăzdate de rafale toride de vânt, pălăriile devin inutile, iar eșar­fele, asfixiante, așa că reinventăm, vrând-nevrând, combi­nația tradițională a celor două, singura care apără de soare și de vânt în același timp. Ne confundăm tot mai mult cu lumea arabă. Și e firesc, căci nu poți face față, în costum de european, Țării Sfinte.

Sus, în mănăstire, este răcoare. Iată că sunt și oameni, ascunși în spatele zidurilor groase! Pe coridorul de piatră de la intrare ne întâmpină un portar arab și vânzătorii de suvenire, care își promovează marfa în toate limbile, încercând, ca și în alte locuri, să ghicească națio­nali­tatea clienților. Și de multe ori nimeresc, chiar dacă pelerinii, răpuși de oboseală, nu scot o vorbă. Mănăstirea, cu un aspect foarte sobru, este un paralelipiped îngust din blocuri de piatră albă, trainic încastrat în peretele de stâncă verticală. Construcția ascetică ascunde o inginerie de primă mână, ca și la Hozeva, și la fel de bine adaptate mediului tradițional. Doar înălțimea și abruptul sunt mult mai ameți­toare, iar peisajul nu cuprinde nici o pată de verde. Doar Ierihonul se zărește în zare, ca un paznic incert, dizolvat în orizontul încețoșat de căldură. Dar odată intrați între zidurile micii cetăți monahale, nu-l mai vedem, căci ferestrele, mici cât palma și rare, te izolează aproape cu totul de exterior, într-o recluziune adâncă. Oamenii sunt puțini la acest ceas de amiază. De fapt, nici n-ar încăpea foarte mulți între coridoarele înguste de piatră, din care este compus edificiul. Ne întâmpină un călugăr destul de tânăr, plin de lumină lăuntrică, singurul viețuitor al mănăstirii. Ne explică ce și cum, după care se retrage și ne lasă într-ale noastre.
Cum e aici să fii singur, noaptea, după ce pleacă pelerinii, paznicul și negustorii de suvenire? Dar cum altfel poți fi aici, decât singur, confruntat cu cele ale tale, dezbrăcat de toate ale lumii, în fața lui Dumnezeu? De parcă totul te-ar pregăti pentru starea de adâncă cercetare lăuntrică și rugăciune, pentru a face față ispitelor de pe Muntele Ispitirii.

Numele „Carantania” vine de la cele 40 de zile de post, petrecute în peșterile de aici de Domnul Hristos, în așteptarea întâlnirii cu prințul lumii acesteia. Postul extrem și rugăciunea au impregnat de la început, până și etimologic, aceste stânci. Pe una din ele, păstrată în forma ei naturală, tradiția spune că a stat Mântuitorul în timpul dialogului cu îngerul întunericului. Cutremurătoare memorii! Locul păstrează o veche tradiție ascetică, prezența călugărilor datând aici încă din secolul al IV-lea, când este consemnată și o primă biserică, înălțată ceva mai sus de mănăstirea actuală, pe culmea muntelui, de Sfântul Hariton. Mănăstirea acestuia a fost distrusă de perşi, apoi locurile au fost cucerite de cruciați, care au zidit alte două biserici, distruse apoi de arabi, pentru ca la sfârșitul secolului al XIX-lea pământul să fie cumpărat de greci, care au și zidit mănăstirea actuală. Dar memoria Sfântului Hariton s-a păstrat, una din peșterile înglobate de actuala mănăstire purtându-i numele, fiind considerată unul din locurile de rugăciune ale sfântului.

Câteva icoane naive sau de influență catolică consemnează reperele spirituale principale ale locului: Ispitirea lui Hristos, o icoană a Sfântului Hariton și o alta a Sfântului Ilie, ocrotitorul tradițional al singurătăților monahale.

Totuși, starea de străluminare lăuntrică dăruită de Muntele Ispitirii este mult mai limpede, mai adâncă și mai severă decât cea a Hozevei. Căci Hozeva este locul de recluziune a drepților (Ilie, Ioachim, Gheorghe, Ioan Românul), pe când Carantania e chiar muntele încercării lui Hristos. Darul de limpezime lăuntrică al Carantaniei, asemeni sabiei Arhanghelului, șterge pâcla mentală și îndoiala alunecoasă a preabătrânului Ierihon. (Va urma)