Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Casa părintească

Casa părintească

Un articol de: Ștefan Mitroi - 07 Iun, 2019

Nu s-au mai văzut de 75 de ani! Cu toate că lui i-a fost mereu dor de ea. Tot așa și ei, chiar dacă n-a vorbit niciodată despre asta, deși ar fi vrut. Dar s-a gândit că n-o să fie crezută. Cum să crezi că poate să vorbească o casă? Ea putea, dar s-a abținut. La fel de bine putea să plece după el să-l caute. Nici casă umblând ca oamenii pe drumuri nu mai văzuse nimeni, dar nu din cauza asta a rămas pe loc, ci pentru că știa că n-o să poată trece de graniță. Fiindcă trăiau în țări diferite și exista o graniță între ei! Așa cum există și azi. Dar acum nu granița îi împiedică să se vadă. Ci faptul c-au îmbătrânit amândoi.

Ea nu și-a numărat niciodată anii. Își aduce, însă, destul de bine aminte c-a apărut pe lume pe la începutul veacului trecut. El a ajuns la vârsta de 101 ani.

Din Vităneștii de Teleorman, unde trăiește el, până la Răspopenii din Basarabia, unde se află ea, casa în care s-a născut, sunt câteva sute de kilometri. Simion Gârlea i-ar fi putut face pe jos, așa cum a făcut drumul de la Stalingrad până acasă, și de acasă până în Munții Tatra și înapoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A rezistat 1.267 de zile pe front. Dar parcă nu i-a fost atât de greu ca acum, când s-au împlinit 75 de ani de când nu și-a mai văzut casa părintească. Și nu se poate împăca deloc cu gândul că n-o s-o mai vadă niciodată.

Ce-ar fi, m-am gândit, în urmă cu vreo trei săptămâni, să încerc să fac eu ce nu mai poate face dumnealui? Adică să merg în Basarabia, la Răspopeni, și să-i spun casei în care s-a născut că el se gândește tot timpul la ea, iar dacă și ea vrea să-i spun ceva lui, să-mi spună mie, fiindcă la întoarcere o să-i transmit cuvânt cu cuvânt.

Am găsit Răspopeniul pierdut între niște crânguri în care abia înfloriseră salcâmii și între niște șesuri pe unde se plimbau țanțoșe printre lanuri verzi de grâu câteva berze.

Drumul de pământ pe care am ajuns în sat s-a prelungit până în fața primăriei, unde l-am găsit pe primarul Nicolae Gonța, un moldovean încă tânăr, care mi-a sărit imediat în ajutor, înroșind telefonul mobil pentru a da de urma casei căutate.

Cine să mai fie din vremea în care era Simion Gârlea flăcău? Cine să mai știe, după atâta amar de ani, de numele lui?

Din telefon în telefon și din om în om, am descoperit, în cele din urmă, casa părintească a consăteanului meu din Teleorman. Era, dacă pot spune așa, acasă. Ne-au întâmpinat doar un câine și niște pomi năpădiți de floare.

I-am spus casei ce aveam de spus. Mi-a spus și ea, dar nu folosindu-se de vorbe, ci de lacrimi. Începuse ploaia, ce-i drept, dar ferestrele ei, parcă nițel triste, lăcrimau separat de ploaie.

După aceea am umblat împreună cu primarul pe uliță, dar nu cu pașii mei, ci cu pașii lui Simion Gârlea, când era copil, și m-am gândit la lume cu gândurile lui, și am privit cu ochii lui cerul, mulțumindu-i în gând pentru norocul de ne mai întâlni o dată. Deoarece eu mă aflam în locul lui Simion Gârlea la Răspopeni. L-am și sunat de acolo ca să-i spun asta. Și el, când a auzit, a râs, și-am simțit o lumină mare coborând peste sufletul lui, și-am plâns, vă rog să mă credeți, și eu odată cu casa ce m-a petrecut până la ieșirea din sat cu privirea, ba chiar până la graniță.

Se ține privirea ei după mine și acum. Iar lumina aceea de care ziceam se mută din sufletul lui Simion Gârlea în ochii mei. Și-mi vine să cred că s-a făcut totuși un pic de dreptate. Și parcă începe să plângă tot pământul natal cu lacrimi mari de lumină!