Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Înserări și răsărituri de soare

Înserări și răsărituri de soare

Un articol de: Ștefan Mitroi - 13 Sep, 2019

Un cufăr plin cu înserări și altul cu răsărituri de soare!

Zăceau acoperite de praf în podul casei. Am luat câteva din fiecare, ca să văd dacă bagă cineva de seamă. Dar n-a băgat nimeni, dovadă că uitaseră cu toții de ele.

Odată am vârât o înserare în ghiozdan, înainte de a pleca la școală. Pe la jumătatea zilei, am scos-o de acolo și s-a făcut întuneric în clasă. Profesorii ne-au trimis acasă. Ori de câte ori aveam o zi lungă la școală, luam o înserare la mine și orele se terminau mai repede.

Altădată, mi s-a năzărit să azvârl un răsărit de soare peste sat. N-ar fi fost nimic dacă nu se întâmpla să fie chiar atunci miezul nopții! Oamenii nu știau ce să mai creadă. Ca să nu mai vorbesc de cocoși, care au vestit în noaptea aceea de două ori revărsatul zorilor!

Tot așa și caii, ce s-au trezit brusc din somn, pomenindu-se la răsăritul celălalt, când era cu adevărat vremea să se trezească, năpădiți până la potcoave de somn.

Cam sărisem, ca să zic așa, calul! Dar n-a aflat nimeni cine pusese la cale un răsărit atât de timpuriu al soarelui.

Noroc că-mi plăceau mai mult înserările. Într-o zi am aruncat în calea unei bătrâne una. Cum m-o fi zărit nu știu, că era la fel de oarbă ca bunica, fiindcă am auzit-o în clipa următoare strigându-mi: Nu ți-e rușine? Așa te învață pe tine la școală? Lasă că te spun eu lui taică-tău! Era pe la ora prânzului. Am așteptat până seara să mă spună, dar nu m-a spus. Așa că, a doua zi, s-a înserat de trei ori la rând în mijlocul satului, datorită dorinței mele de a vedea cum e să răsară stelele pe cer în plină zi. Am văzut câteva, însă verzi, ca urmare a palmei primite de la tata. Se nimerise să treacă exact în timpul celei de-a treia înserări pe drum și mă văzuse.

M-am cumințit o vreme, dar nu chiar de tot. Rămăseseră destule înserări și răsărituri de soare în cufere.

Din primele am început să croiesc poezii și scrisori de dragoste pentru fete. Dar nu le-am trimis niciodată. Cu una dintre fete eram în aceeași clasă. Aproape că n-a existat zi în care să nu-i strecor un răsărit de soare între caietele de pe bancă. Pot spune c-am risipit în felul acesta tot cufărul, dar ea nu și-a dat niciodată seama.

Mai târziu, când eram în armată, am primit o scrisoare de la ai mei, în care mă întreba mama ce vreau să-mi trimită de acasă.

Am rugat-o să-mi trimită o înserare, altceva, nimic!

N-am mai găsit nici una în cufăr, mi-a răspuns mama. S-au terminat toate!

Nu-mi venea să cred. Chiar se terminaseră? Când?

Coborâse seara peste unitatea noastră militară. Eu eram, însă, cu ochii în lacrimi și cu gândul plecat departe. Aș fi dat toate răsăriturile de soare din lume pentru o înserare dintre cele de acasă. Una singură, atât!