Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ce rămâne după ce un profesor nu mai este

Ce rămâne după ce un profesor nu mai este

Un articol de: Constantin Cucoș - 23 Iun, 2008

Am în faţă un caiet de notiţe, mai exact, un rezumat al cursului de psihologie, datat 1982. E scris mărunt, iar o parte din idei, ce mi s-au părut mai importante, sunt subliniate cu roşu. Am învăţat după el în sesiunea din anul întâi de facultate, când am dat examenul cu profesoara mea, doamna Steluţa Teodorescu. Doar două astfel de caiete am mai păstrat, cel de psihologie şi cel de pedagogie. Pe toate celelalte le-am aruncat de-a lungul vremii. Mă uit prin el şi descopăr câteva teme: Principiile interpretării fenomenelor psihice, Dezvoltarea vieţii psihice, Analiza psihologică a reprezentărilor, Conduita inteligentă şi gândirea, Limbajul, Imaginaţia, Afectivitatea, Personalitatea. Topici dragi şi importante, care împreună cu cele ale pedagogiei au alcătuit axul teoretic al profesiei pe care am îmbrăţişat-o mai târziu.

Eu nu am avut parte să cunosc ceva despre psihologie, logică, sociologie pe băncile liceului. Pe vremea respectivă, aceste materii erau, oarecum, prohibite. Am manifestat o aviditate deosebită faţă de ele pe vremea studenţiei, filosofia îmbrăţişându-le şi „anexându-le“, într-un anume fel, fiind, de altfel, singurul mediu prin care aceste discipline şi-au continuat „firul“ epistemologic.

Cred că primul curs din facultate a fost cel de psihologie. Ştiam de la colegii mai mari că urma să o cunoaştem pe doamna Steluţa. Ne-a uimit, dar şi încântat atât maniera de predare, cât şi noutatea conţinutului. După mii de ore din preuniversitar, manieriste şi tensionate, eram pentru prima dată trataţi ca nişte oameni, ca nişte egali, ca nişte persoane care aveau valoare. Eram responsabilizaţi, deveneam importanţi, ni se acorda credit (că ştim deja multe lucruri, că vom parcurge mai ştiu eu ce tratate). Nu ne venea să credem că devenisem „domnul student“ sau „domnişoara studentă“, că ni se cereau păreri, că puteam dialoga cu dascălul de la catedră (ce catedră, că nu exista aşa ceva, era o simplă masă, la fel ca a noastră, iar singura distincţie dintre studenţi şi profesoară era că noi stăteam jos, şi ea, în picioare!). În plus, prin conţinut, eram invitaţi să ne centrăm pe noi înşine, să ne descoperim interioritatea, să ne evidenţiem personalitatea într-un mediu oarecum ostil acesteia, când mai totul trebuia sacrificat pe altarul materialităţii şi socialului. De altfel, una dintre temele (obligatorii) pe care doamna Steluţa ni le-a trasat a fost să scriem câte un jurnal personal, care să-l prezentăm la sfârşit de semestru. Cu siguranţă că l-am scris, dar nu-mi mai aduc aminte ce am evocat în el (temerea mea e că a fost un pseudo-jurnal, neavând, pe atunci, încă destul curaj să mă „ating“ de mine însumi).

Ne-am minunat apoi de faptul că doamna Steluţa vorbea (sau discuta) două ore în şir, fără să aibă nimic în faţă. Avea o volubilitate verbală cuceritoare, o voce caldă şi vibrantă, punctând discret idei, nume, ipoteze. Un permanent aer voios şi zâmbet tonic îi însoţeau expunerea şi ne învăluiau pe toţi. În mod deliberat, nu scria nimic la tablă, iar nume ale psihologilor francezi, germani, englezi (pe care, de bună seamă, le caligrafiam greşit) urma să le aflăm consultând neapărat dicţionare sau tratate. Era un mic truc didactic care, inevitabil, dădea frumoase roade.

Mi-aduc aminte şi de momentul examinării din sesiune, de locaţia intimă în care s-a întâmplat acest lucru (vechiul sediu al Catedrei de Psihologie din Corpul A), dar, mai ales, de atmosfera caldă şi afabilă creată de profesoară. Nu a fost un examen, ci o discuţie ca între doi egali pe seama a două probleme ce devenise importante pentru noi.

Prin doamna Steluţa Teodorescu am putut pregusta din aerul curat al vieţii academice de altădată (de la noi sau din Europa, ea având studii în Franţa, cu Pierre Janet), ni s-a restabilit şi am descoperit demnitatea de educat, ni s-a trezit dorul căutărilor de sine şi al altitudinii morale.

Cu doamna Steluţa m-am mai întâlnit şi după anul întâi, când, la un moment dat, am apelat la sfatul şi intervenţia ei. Un fost coleg de liceu, student în an terminal la Politehnică, avea nevoie de o consiliere psihiatrică, internarea la spitalul specializat fiindu-i necesară şi pentru sănătatea lui şi pentru finalizarea studiilor. Făcând parte dintr-o comisie specială pentru centrul universitar, chiar dacă se pensionase între timp, intervenţia promptă şi profesionistă a avut efectul scontat. În ce mă priveşte, rememorez cu emoţie re-întâlnirea la ea acasă, primirea afectuoasă şi respectoasă, lichiorul apetisant şi paharul cu apă, discuţia înţelegătoare şi empatică cu privire la suferinţele omeneşti.

În semiîntunericul bisericii, trupul Doamnei Steluţa înconjurat de flori albe, de mai, aşteaptă să treacă dincolo, „în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea“. O priveghează cele două fiice, una dintre ele fiind Luminiţa Iacob, o altă dragă profesoară de psihologie din facultate, astăzi colegă, care poartă aceleaşi rare şi preţioase „carate“ de umanitate, de probitate. Doamna Steluţa s-a stins acum câteva săptămâni, la vârsta de 82 de ani. M-a impresionat, la slujba de înmormântare, cuvântul cald al unei prietene de-a ei, aflată pe muchia vieţi, sprijinită de un baston şi cu vocea tremurândă, cu care a împărţit cândva şi camera, şi hrana, şi bucuriile, şi tristeţile acestei lumi. O legătură pilduitoare, ce dă seama de frumuseţea şi înaltul din noi…

Iar dacă trupul i s-a topit, cum tuturor li se va-ntâmpla, ceva din spiritul fiinţei sale a rămas la cei care au avut privilegiul să o cunoască. A avut un destin demn şi strălucitor, ca o stea - desigur, trecătoare -, dar care a aprins în urma ei luminiţe şi scântei în mii de suflete. Un destin de profesor exemplar, ce s-a vrut a fi perpetuat prin conduite de acelaşi rang prin alţi profesori…