Cine ne-a furat sărbătorile?

În fiecare an, în apropierea marelui praznic al Naşterii Domnului, când începe vestirea acestei sărbători, pe 21 noiembrie, prin catavasiile care glăsuiesc: „Hristos Se naşte, slăviţi-L!“, îmi trec fiori la amintirea Crăciunului din copilărie. Tot atunci îmi dau seama că acum nu mai trăiesc la fel ca atunci acest răstimp şi mă întreb de ce se întâmplă astfel.

Această senzaţie pe care cu siguranţă o au şi alţii este fructificată din plin de cântăreţii de colinde, care răsar mai ales în luna decembrie, pentru ca apoi să trăiască pe alte meleaguri, mai bune, până la Crăciunul viitor. Aşadar, nu sunt singurul care trăieşte acest sentiment, iar explicaţia cu subiectivismul şi nostalgia după inocenţa copilăriei nu cred că este suficientă.

Dar să ne amintim cum erau sărbătorile odinioară! Fie că era sau nu zăpadă, fie că era împodobit sau nu bradul, fie că erau sau nu cozonaci şi alte bunătăţi pe masă, oamenii se colindau, aducând, odată cu vestea Naşterii lui Hristos, speranţa în aceea că doar împreună vor avea un viitor mai bun, pentru ei şi pentru urmaşii lor. Pe lângă aspectul strict pecuniar la care, cu siguranţă, aspirau oamenii, ei credeau în aceea că vor trăi „pe pământ pace şi între oameni bunăvoire“. Toate aceste sentimente reies foarte clar din colindele tradiţionale româneşti.

Acum însă ce vedem sau la ce asistăm? Oamenii, cei mai mulţi orăşeni, cei de la ţară fiind transformaţi, la rândul lor, de televizor într-o masa amorfă şi uniformă a „consumatorilor“, au destule pe masă (cu excepţii, desigur), au un brad împodobit, se uită toată ziua la televizor şi sunt… singuri. Da, singuri! Chiar dacă nu realizează acest lucru, televizorul ocupându-le prea mult mintea, ei sunt singuri şi se complac în această stare şi nici măcar nu deschid uşa colindătorilor, ca nu cumva să piardă „sportul“ sau următorul episod al unui serial de duzină. Unde mai pui că ar fi frumos să-i şi răsplătească pe vestitori cu ceva... Asta deja e prea de tot! Uşile, dintre care cele mai multe sunt de fier, şi aceasta nu pentru că apartamentele ar fi în pericol din partea hoţilor, sunt încuiate bine şi, dacă e posibil, nu permit nici măcar zgomotelor să intre fără invitaţie.

În astfel de condiţii, sigur că sărbătorile nu sunt altceva decât o petrecere a concediului, uitarea problemelor şi a greutăţilor construirii acestei „vieţi liniştite“, care gravitează în jurul televizorului, al shoppingului sau al escapadelor la schi, care au ajuns o modă obligatorie pentru orice om „care se respectă“. Acolo, la munte, dacă nu bea prea mult, acest om este din nou singur, într-un apartament, cu televizorul în faţă.

Şi acum ajungem la întrebarea noastră: cine ne-a furat sărbătorile? Cum de s-a ajuns în situaţia aceasta de singurătate? Tinerii încearcă să rezolve problema în modurile descrise mai sus, însă nu reuşesc, dovadă fiind faptul că încercările lor continuă an de an, lună de lună şi în fiecare weekend, dacă s-ar putea şi ar avea destui bani. Ceilalţi rămân cu duşmanul casei - televizorul - şi aşa îşi petrec sărbătorile, fără a şti de ce mai oftează, din când în când, la auzul unor colinde tradiţionale interpretate tot de cineva care vine din altă lume, în sens propriu şi figurat.

Răspunsul la întrebare ne vine tot din colindele care vorbesc despre bucuria interioară şi pacea care îi cuprinde pe toţi cei care primesc Pruncul în inimile lor. Acesta creşte acolo şi apoi ne mântuieşte. O, ce veste minunată!

Hristos a ales să Se nască într-o iesle! Ce loc umil! Sigur, având în vedere importanţa evenimentului pentru istoria duhovnicească a omenirii, pictorii au zugrăvit această iesle cât mai confortabilă cu putinţă sau, în cazul inculturaţiei, au plasat evenimentul chiar în case foarte bine mobilate ale timpului lor. Nici chiar omul medieval nu putea concepe o astfel de smerenie, darămite omul actual, obişnuit cu tot confortul pe care-l oferă „civilizaţia“ occidentală!

Şi totuşi, ce vrea să spună ieslea? De ce a fost ales tocmai locul unde dormeau animalele? Toate acestea nu erau poate atât de ieşite din comun pentru oamenii de acum două mii de ani, ţinând cont de propunerea hangiului din Betleem, dar pentru noi par incredibile. Şi asta în contrast cu împăratul Irod, la care toate erau somptuoase şi luminoase! Ieslea înseamnă o zguduire din temelii a rânduielilor omeneşti care ţin cont aproape exclusiv de aparenţe. Astfel, sensul suprem şi împlinirea umanităţii, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, se realizează într-un mod cu totul neaşteptat pentru omenirea care luase altă cale. Tocmai de aceea şi apar în istorisire păstorii, îngerii şi magii din ţinuturile îndepărtate. Cei de aproape, cei din acelaşi trib sau seminţie, nu mai aveau noţiunea firescului lucrurilor. Irod nu avea cum să înţeleagă că noul Împărat nu avea de gând să-l detroneze!

La fel se întâmplă şi astăzi, din păcate. Ţinem atât de mult la forma lucrurilor, încât cele fireşti, cum ar fi familia reunită măcar de sărbători, întrajutorarea în problemele de zi cu zi, formarea, până la urmă, a unei adevărate comunităţi, care să împlinească sensul umanului, sunt astăzi nişte deziderate care par utopice sau, şi mai grav, date de tot uitării! De aici şi sentimentul de gol, de neîmplinire, de sete continuă după ceva care ni se pare accesibil doar în amintirile vagi care ne apar uneori.

Suntem nevoiţi să revenim la regăsirea comunităţilor adevărate, comunităţi care au existat, chiar dacă nu pretutindeni, şi de unde ne vin colindele care răscolesc în noi trecutul strămoşilor. Într-o comunitate, unde oamenii se cunosc, unde oamenilor chiar le pasă de nevoile sau greutăţile celorlalţi şi se implică pentru a le diminua, colindele răsună ca la ele acasă. Altfel, aceste cântări pline de frumuseţi şi înţelesuri tainice nu fac decât să nască amintiri vagi şi impresii despre cum ar putea fi trăită o viaţă în care să nu te trezeşti dimineaţa la fel cum ai adormit de cu seară.

Atunci când îi ajutăm efectiv, măcar în ajunul Crăciunului, pe cei care sunt mai necăjiţi şi săraci decât noi, vom simţi din nou cu adevărat bucuria sărbătorilor, iar colindul sfânt şi bun ne va readuce sărbătorile furate de iureşul tele-internetizat care ne înconjoară.