Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Colegialitate la punct fix

Colegialitate la punct fix

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 01 Iun, 2011

Orice muncă în echipă, fie ea la nivel restrâns ori la nivel extins, implică după o oarecare perioadă de timp crearea unor legături care ţin de simplul fapt al lucrului în acelaşi birou sau în aceeaşi instituţie. Faptul că îţi petreci o bună parte (uneori cea mai mare parte) din zi nu în compania familiei, ci în prezenţa celor de care te leagă, cel puţin momentan, nişte lucruri comune face ca după o perioadă să te familiarizezi atât de mult cu mediul, încât să poţi crede la un moment dat că toate aceste lucruri nu se întâmplă dintr-un accident al destinului, ci că Cineva a rânduit, în pedagogia Lui minunată, ca, într-un anume timp şi într-un anume loc, anumiţi oameni să facă anumite activităţi cu un anume scop. Împreună.

Întâlnirea sau vederea repetată, zilnică şi constantă, capătă cu timpul caracteristicile unei colegialităţi şi poate a unei prietenii, izvorâtă din şi întreţinută permanent de faptul că, pentru un timp, ne aflăm cu toţii în aceeaşi barcă, mai mult sau mai puţin plină de apă, pe care va trebui să o aducem într-un final la mal. Dacă pe colegialitate se grefează cu timpul şi respectul reciproc, dar mai ales conştiinţa unei apartenenţe comune, atunci din punctul de vedere al factorului uman sunt îndeplinite toate premisele pentru ca scopul imediat, dar şi cel pe termen lung să fie sortite împlinirii. Îngăduirea celuilalt, ca principiu bisericesc incontestabil tradus în literatura duhovnicească, nu în comportamentul jurnalistic, prin smerenie nu este un pericol la adresa îndeplinirii normei de lucru şi astfel la bunul mers al instituţiei care ne patronează, ci la adresa indiferenţei reciproce şi a izolării, care mai curând ne robotizează decât ne umanizează. Venim la serviciu, predăm norma (ce cuvânt groaznic) de materiale ca şi cum am preda lăzile cu cireşe sau cutiile cu şuruburi ieşite proaspăt din producţie, asta însemnând că din punct de vedere profesional suntem ok, adică ne asumăm cu succes responsabilităţile care ne-au fost încredinţate. Că locul de muncă nu se reduce doar la munca în sine şi doar la împlinirea eficace a corvoadei zilnice, nici la cadrul instituţionalizat unde ne este sursa de venit şi cu atât mai puţin la biroul de unde vrem să fugim cât putem de repede (eventual fără să dăm socoteală) vom afla, sper, mai devreme sau mai târziu. Împreună.

Din fericire, colegialitatea nu poate şi nu trebuie să fie cuantificată în ore de program şi mai mult decât atât nu poate şi nu trebuie să fie constrânsă, impusă, silită. În cele mai multe cazuri, colegialitatea a devenit un cuvânt-cheie dintr-un discurs demagogic, la care nu ne mai gândim şi pe care nu ne mai obosim să îl rostim atunci când în peisaj intervine brusc interesul personal, un punct fix dintr-o tristă sinusoidă profesională. Că suntem cu toţii colegi, la nivel restrâns şi formal, o aflăm din caseta tehnică a ziarului ăsta cu destin zbuciumat, dar liber. Că avem de arătat asta e o chestiune care ţine de noi toţi. Împreună.