Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Consideraţii asupra unei lucrări recente

Consideraţii asupra unei lucrări recente

Un articol de: Dorindemostene Iancu - 16 Dec, 2010

Impresia generală asupra istoriografiei este aceea că îşi propune să stimuleze memoria elevilor, studenţilor şi în general a tuturor celor care se apropie de acest domeniu. Din cauza acestei percepţii, se creează o anumită reticenţă faţă de spaţiul istoric, considerat banal şi plictisitor prin prisma încercărilor la care îl supune pe cel interesat.

Istoricii care au înţeles sensul şi importanţa istoriografiei au încercat să creioneze un alt fel de portret al cunoaşterii ştiinţifice în acest domeniu, să arate semnificaţia cauzalităţii în istorie, a spiritului critic şi chiar a talentului poetic (N. Iorga).

Problema cunoaşterii în istorie este una capitală. Pornind de la istoricul german Wilhelm Dilthey, cel care introduce conceptul de "înţelegere" (comprehensiune), continuând cu Henri-Irénée Marrou, autorul unui excelent studiu despre metodologie istorică, şi terminând cu A.D. Xenopol şi N. Iorga, istoricii români care s-au preocupat de problema metodei, putem constata că istoriografia este domeniul spiritului critic, al îndoielii metodice enunţate de Descartes, dar şi al conştientizării absenţei adevărului absolut. De aici porneşte, de fapt, dezbaterea de idei, multitudinea părerilor, nu de puţine ori contradictorii, asupra unor evenimente aparent uşor de lămurit.

Ori de câte ori istoricul iese din orizontul său de cunoaştere, din cadrul strict istoriografic şi se îndreaptă spre domenii mai mult sau mai puţin apropiate, el trebuie să-şi schimbe din mers metoda, să se adapteze noilor cerinţe. Astfel, studiile de istorie economică sau socială necesită abordarea unui alt tip de metodă, specifică fiecărui segment. În ceea ce priveşte spaţiul teologic, lucrurile stau altfel. Aici există adevăr absolut, el fiind descoperit oamenilor de Dumnezeu, aşadar spiritul critic nu se poate aplica dogmelor deoarece ar însemna că istoricul pune la îndoială veridicitatea celor afirmate de Creator, ceea ce, din punct de vedere teologic, este un nonsens.

În categoria cercetărilor care abordează atât probleme teologice, cât şi istorice se înscrie şi cartea doamnei Violeta Barbu, cercetător la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" din Bucureşti, intitulată Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în secolul al XVII-lea, apărută la Editura Academiei Române, în anul 2008. Din unghiul de vedere al istoricului, lucrarea de faţă este un real succes. Pe baza numeroaselor documente inedite citate, dar şi a studiilor de primă mână uzitate de doamna Barbu, se pot observa complexitatea cercetării şi efortul deosebit al autoarei în acest sens. Pentru a fi o reuşită, cartea trebuie să corespundă şi din punct de vedere al metodei teologice, al teologului care aplică asupra surselor un alt tip de aparat critic. Din punctul acesta de vedere, cartea este, în mod evident, un eşec.

Necunoaşterea sau neutilizarea metodei teologice îl aruncă pe istoric în afara subiectului abordat. Astfel, apar afirmaţii surprinzătoare, şocante, pe care doamna Barbu le enunţă. Credincioşii ortodocşi sunt etichetaţi drept resentimentari şi încăpăţânaţi cu misionarii catolici (p. 99), însă generalizarea forţată nu se opreşte aici, ci este împinsă către culmi nebănuite: "O inerţie tradiţionalistă caracteristică Ortodoxiei, tenace în menţinerea ritului, în refuzul înnoirii şi al diferenţei" (p. 208) sau "letargia confortabilă a tradiţiei patristice" (p. 734). Afirmaţiile evidenţiază neînţelegerea unei componente de bază a vieţii creştine, Sfânta Tradiţie. Consideraţii de genul "o ortodoxie instalată confortabil în propria indiferenţă, nu numai faţă de heterodocşi, ci, în primul rând, faţă de propriii săi credincioşi" (p. 23) arată şi o eroare din punct de vedere al metodologiei istorice. Aprecierile generale sunt de evitat, iar consideraţiile trebuie să fie nuanţate, să distingă clar binele de rău, nu să aplice ştampile nedrepte asupra unor naţiuni sau comunităţi.

Afirmaţii surprinzătoare

Doamna Barbu consideră Biserica Ortodoxă învechită: "Biserici Orientale, anchilozate şi încătuşate de tradiţia lor" (p. 59), pentru ca ulterior să afirme că "în secolul al XVII-lea, creştinismul occidental este o religie istorică, nu una cosmică, ca aceea al (a!) Orientului. În sânul Bisericii Romane, unde continuitatea istorică constituie, mai mult decât în oricare altă parte, criteriul adevărului, este datoria criticii erudite să interpreteze tot ce înseamnă tradiţie, concilii, părinţi, papi" (p. 286). Greşelile sunt evidente: religie istorică nu există, toate religiile fiind cosmice. Dacă, aşa cum susţine autoarea, adevărul este rezultatul spiritului critic aplicat Sfintei Tradiţii, atunci revelaţia însăşi este negată, precum şi faptul că Hristos este criteriul suprem al adevărului, că El este Adevărul.

Aprecierile teologice ale autoarei continuă cu unele la fel de surprinzătoare: "interiorizarea experienţei religioase ca întâlnire lăuntrică şi personală cu Dumnezeu a fost, fără îndoială (sic!), o descoperire a Reformei" (p. 551), cu alte cuvinte, spiritualitate răsăriteană nu a existat până la Reformă, o afirmaţie fără nici un fel de temei, dar cu consecinţe extrem de grave. Dacă în cazul martirilor, al mărturisitorilor, al cuvioşilor etc. nu a fost vorba de întâlnire personală cu Dumnezeu, ei nu puteau ajunge sfinţi, deci sfinţii sunt bănuiţi de lipsă de sinceritate.

Şirul remarcilor teologice ale doamnei Barbu nu se opreşte aici. Pentru o clarificare a problemei metodei, cea care generează genul acesta de afirmaţii, vom reaminti consideraţiile lui Henri-Irénée Marrou, care susţinea că istoricul trebuie să fie umil în faţa documentului, sau, mai nuanţat, pe cele ale acad. Florin Constantiniu, cel care a afirmat public că istoria l-a ajutat să devină smerit.

În concluzie, metoda smeritei cugetări, a smereniei este cea pe care trebuie să o urmeze teologul, istoricul, dar şi teologul-istoric, deoarece "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har." (I Petru 5, 5). Cu atât mai trist este faptul că lucrarea doamnei Barbu a fost editată la Editura Academiei şi a primit, în 2010, Premiul "Nicolae Iorga" al Academiei Române.