Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Credinţă şi unitate

Credinţă şi unitate

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 27 Ian, 2014

Împlinirea a 155 de ani de la Unirea Principatelor Române ne aminteşte de efortul Bisericii noastre dreptmăritoare care, prin stăruitoare rugăciuni, prin cuvinte scrise ori rostite, prin înflăcărate îndemnuri, a contribuit la înfăptuirea multisecularului ideal de unitate al românilor. Din însemnările vremii aflăm că actul politic a fost primit cu emoţii şi lacrimi de bucurie. Bunăoară, Nicolae Grigorescu îi relata lui Alexandru Vlahuţă: „Ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Ieşeau oamenii în drum şi care cum se întâlneau, luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Văzut-am bătrâni care plângeau de bucurie". Emoţionante mărturii şi pătrunzătoare simţăminte i-au animat pe românii de atunci.

Noi, cei de astăzi, cum ne manifestăm bucuria? După 155 de ani, sărbătorim, oare, triumful măreţului vis de secole al celor de un neam şi-un sânge cu noi? Ce-i drept, ne amintim: organizăm colocvii, simpozioane, manifestări publice ori artistice - toate binevenite pentru a marca evenimentul. Dar mă întreb ce se întâmplă în sufletele noastre? Ar vedea în ele Grigorescu aceleaşi manifestări ale bucuriei? Mai lăcrimează careva dintre noi, gândind la împlinirea unui ideal comun al naţiei române? Dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul sfânt şi mare al unităţii? Las pe fiecare să răspundă după cum îi dictează conştiinţa.

Având în cuget recunoştinţă faţă de patrioţii făuritori ai Unirii Principatelor, vă propun să medităm la o zicere de demult legată de actul istoric amintit. Gânditorii latini spuneau aşa: „Concordia res parvae crescund discordia dilabuntur!“ („Prin unire lucrurile mici cresc, iar prin dezbinare ele sunt ruinate“). De multe ori m-am întrebat: ce i-a determinat pe românii din vremea lui Ştefan Vodă cel Sfânt, care numea Moldova „altă Valahie“, pe cei din timpul lui Mihai Viteazul sau pe cei din 1859 să-şi dorească unirea? Aveau şi pe atunci probleme, cu siguranţă, poate chiar mai apăsătoare decât cele din prezent, dar dorul după unitate i-a făcut să înfrunte multe suferinţe, nenumărate răstigniri, cunoscând însă, prin nezdruncinată rugăciune şi luptă neînfricată, bucuria multor învieri. Aşadar, credinţa strămoşilor a generat unitatea lor politică.

În zbuciumata istorie a neamului românesc, vorba latină s-a dovedit cu adevărat profetică, deoarece românii simţeau că numai alături, înfrăţiţi cu cei de-un sânge, o credinţă şi-un grai, pot birui vicisitudinile sorţii.

Au trecut aşadar 155 de ani de la memorabilele evenimente. Se pune întrebarea: am rămas noi la fel de uniţi? La prima vedere, s-ar zice că da! Însă, după o analiză obiectivă a stării naţiunii, probabil răspunsul ar suna altfel. Spuneam că unitatea de credinţă a generat-o pe cea politică. Cum, de atunci încoace, societatea românească s-a fragmentat mereu, îndepărtându-se de Dumnezeu, consecinţele nefaste se vădesc tot mai accentuat. Printre ele se profilează clar perimarea simţământului naţional, patriotic. A ne iubi ţara, neamul, sângele din care am răsărit, religia în care am crescut, par să nu mai constituie dezideratele de căpătâi ale fiecăruia dintre noi. Ne paşte pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine parcă de glia ori simţirea naţională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-şi dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară.

Unitatea poporului nostru rezultă, aşadar, în primul rând din unitatea de credinţă. Să ne străduim, deci, să păstrăm neştirbită credinţa în care înaintaşii noştri au trăit, s-au rugat, au luptat pentru dobândirea demnităţii şi libertăţii. În grădina Ghetsimani, Mântuitorul Hristos S-a rugat pentru unitatea celor ce vor crede în El: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una“ (Ioan 17, 21). Nu a impus unitatea, nu a poruncit-o, ci S-a rugat pentru ea, recunoscând astfel că va fi cea mai anevoioasă aspiraţie pe care oamenii trebuie s-o înfăptuiască. Or, în aceste condiţii, nu ne rămâne decât datoria s-o preţuim, s-o cultivăm, s-o apărăm, însă, mai presus de toate, să încercăm s-o promovăm fiecare după puterea şi lucrarea sa.