Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Creştini cu identitate

Creştini cu identitate

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 21 Mai, 2011

Cei care sunt interesaţi de istoria creştinismului, în special de perioada incipientă a acestei religii, vor constata că toate lucrările de istorie bisericească universală consideră depăşirea diferenţelor etnice, religioase, lingvistice, politice şi sociale - propovăduită de Biserică pe baza mandatului primit de la Întemeietorul Ei Mântuitorul Iisus Hristos - drept unul din aspectele foarte importante care făcut ca noua religie, pornită din Ierusalim şi Ţara Sfântă, să cuprindă credincioşi de pe toate meridianele planetei. Chiar dacă au fost cazuri în care coabitarea creştinilor de etnii diferite, cu statute sociale deosebite sau cu vederi teologice divergente a ridicat probleme la nivelul unităţii bisericeşti, totuşi evoluţia ulterioară a lucrurilor a dovedit şi dovedeşte permanent până astăzi că deciziile Bisericii la nivel unitar, sinodal au fost cele bune. În general, creştinismul nu s-a împiedicat de judecăţi omeneşti, superficiale, căutând şi propovăduind realitatea unei comuniuni dincolo de aparenţele şi cursul istoriei lumii, chiar dacă istoria a consemnat cazuri în care unii au uitat că Hristos este unicul Întâistătător al Bisericii întregi, erijându-se arbitrar şi fără vreun drept în rol de judecători supremi. Adică rolul Lui. Evoluţia lucrurilor şi experienţa Bisericii dovedit însă că tentaţia aprecierii valorii celorlalţi după aparenţe îşi are cauza în sumara sau inexistenta cunoaştere a lor, lucru care se traduce prin izolare sau segregare. Adică ceea ce este străin de comuniunea Bisericii.

Îndemnul depăşirii barierelor exterioare, al trecerii şi vederii dincolo de superficialitatea judecăţilor pripite de care noi toţi astăzi suntem afectaţi, nu înseamnă transformarea creştinismului într-o religie a amalgamului, unde nimic nu mai contează şi orice ordine sau ierarhie se suspendă. Asta nu înseamnă că Biserica cere propriilor credincioşi lepădarea de tot ceea ce defineşte contextul în care aceştia îşi duc viaţa de zi cu zi. Identitatea creştină nu aduce cu sine şi suspendarea identităţii naţionale, de exemplu. În unele locuri, printre care se numără şi cel în care trăim noi, ideea de naţiune include automat şi ideea de Biserică, Ortodoxă, în ciuda tuturor intenţiilor permanente de a scoate din mintea naţiunii gândul la Biserică şi la Dumnezeu. Există, ce-i drept, sintagma de "popor al lui Dumnezeu" cu referire la credincioşii creştini, indiferent de confesiune, dar acest "popor al lui Dumnezeu" nu elimină specificitatea naţională a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cel mai bun exemplu în acest sens fiind canonizarea sfinţilor locali.

Uitarea persoanei, diminuarea rostului acesteia şi cu atât mai puţin umilirea ei nu alcătuiesc soluţia păcii propusă de şi verificată în Biserică, ci îngăduirea celorlalţi prin ţinerea minte a faptului că nu noi înşine suntem ceva, ci avem totul din milostivirea lui Dumnezeu. Acesta este ultimul argument în favoarea faptului că mai presus de ambiţii momentane sau de complicate calcule de politică bisericească ne leagă pe toţi aceeaşi mare responsabilitate: identitatea de creştini.