Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Creştinii din Egipt, „cetăţeni“ de rangul al doilea?

Creştinii din Egipt, „cetăţeni“ de rangul al doilea?

Un articol de: Nicolae Achimescu - 17 Ian, 2010

Creştinismul egiptean se identifică, în cele din urmă, cu istoria Bisericii creştine. De altfel, o veche tradiţie creştină îi atribuie Sfântului Evanghelist Marcu întemeierea unei prime comunităţi creştine în Alexandria. Pe la sfârşitul secolului al II-lea, izvoarele consemnează deja o Biserică prosperă a Egiptului, sub conducerea patriarhului Alexandriei, unde fiinţa o importantă şcoală teologică. În spaţiul antic târziu, Biserica creştină egipteană juca un rol foarte important, având mulţi călugări şi mănăstiri. Istoria creştinismului egiptean a fost marcată ulterior de două importante aspecte. În primul rând, din raţiuni dogmatice, în secolele V-VI, o mare parte a Bisericii creştine egiptene s-a despărţit de Biserica-mamă. A făcut-o pentru că nu şi-a însuşit hotărârile Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451) privind persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. Aşa se face că, până astăzi, există în istoria Bisericii creştine două patriarhate ale Alexandriei: unul greco-ortodox, cu relativ puţini credincioşi, în mare parte vorbitori de limbă greacă, şi unul copt-ortodox, care însumează mai bine de 90% dintre creştinii care trăiesc astăzi în Egipt. Conform vechii tradiţii a Bisericii din Egipt, liderii Bisericii sunt apelaţi nu doar cu titlul de „patriarh“, ci şi cu acela de „papă“.

Creştinismul egiptean marginalizat, fundamentalismul islamic câştigă în simpatie

În ultima jumătate a veacului trecut, radicalizarea unor grupări islamice a condus la agresiuni tot mai frecvente împotriva creştinilor. În anul 1947 au fost incendiate primele biserici copte din Cairo şi Alexandria, pentru ca prin anii â70 asemenea agresiuni să crească în intensitate. Tulburările s-au concentrat în special în oraşele Asyut şi Minya, în care creştinii au o pondere destul de mare la nivelul populaţiei. Dar şi la nivelul oraşului Cairo au fost produse atentate împotriva bisericilor creştine. De pildă, vechea biserică al-Damschiriyya din partea veche a oraşului a fost complet distrusă în anul 1979.

După anii â80, în perioada preşedintelui Hosni Mubarak, s-au constatat anumite modificări în politica faţă de religie, dar nu esenţiale. Ca şi până atunci, grupările fundamentaliste câştigă în simpatie, în vreme ce statul încurajează o islamizare moderată, reacţionând la fel de moderat atunci când se produc agresiuni. Numărul emisiunilor religioase islamice a crescut atât la televiziune, cât şi la radio; pe de altă parte, în manualele şcolare de stat, creştinismul egiptean apare abordat doar marginal, ca ceva ţinând de o epocă trecută a istoriei culturii egiptene (vezi W. Reiss, Ägypten und Palästina. Die Darstellung des Christentums in Schulbüchern islamisch geprägter Länder, hg. von K. Hock und J. Lähnemann, Teil I, Hamburg, 2005, în special pp. 188, 273, 305).

În anul 1985, pentru a atenua radicalizarea islamică, ministerul care administra fundaţiile religioase a preluat controlul asupra moscheilor. De asemenea, au fost impuse diferite restricţii pentru a împiedica oarecum accesul musulmanilor fundamentalişti spre sectorul public; deşi erau încălcate drepturi elementare ale oricărei societăţi democratice, facultăţilor din universităţi li s-a retras dreptul de a-şi alege singure decanii, iar primarii localităţilor nu mai erau, din aceleaşi motive, aleşi, ci pur şi simplu numiţi.

Aşa cum se întâmplă şi în alte ţări ale Orientului Apropiat, în Egiptul de azi e greu de precizat numărul exact în ceea ce priveşte minorităţile religioase. În primul rând, pentru că nu există statistici oficiale; apoi, pentru că, în funcţie de procentul lor ca parte a populaţiei, creştinii copţi ar putea revendica o prezenţă corespunzătoare în viaţa publică. Oricum, numărul copţilor egipteni de azi nu poate fi de 20%, aşa cum susţin anumiţi creştini din diaspora egipteană, ci, probabil, undeva, între 7 şi 10% (ibidem, p. 196).

Construcţia şi renovarea bisericilor, doar cu acordul preşedintelui

În ultimul deceniu, politicienii egipteni au lăsat să se întrevadă linia promovării imaginii unui stat islamic, bazat însă pe ideea unei naţiuni egiptene căreia îi aparţin inclusiv egiptenii creştini. Aşa se explică faptul că, în anul 2003, ziua de 7 ianuarie, când s-a sărbătorit Crăciunul ortodox, a fost decretată sărbătoare naţională. În plus, fiul preşedintelui Hosni Mubarak a participat la slujba Sfintei Liturghii de la catedrala coptă din Cairo, iar în anul 2006, pentru prima oară după multă vreme, un copt, un general de poliţie, a fost numit guvernator al provinciei Qena a Egiptului Superior. De câţiva ani încoace, programele de televiziune transmit, cu prilejul marilor sărbători creştine, inclusiv Sfânta Liturghie. De asemenea, manualele din şcolile egiptene subliniază şi ele unitatea „naţiunii egiptene“, afirmând că musulmanii şi copţii au „acelaşi sânge“ şi se constituie într-o „singură familie“ (ibidem, p. 181).

O mare discriminare în relaţia dintre musulmani şi creştini apare, între altele, în cazul schimbării religiei. Din 1980 încoace, ca şi în alte ţări islamice, s-a impus legea islamică (sharya), potrivit căreia, exerciţiul libertăţii religioase presupune doar dreptul de a te converti la islam, iar nu şi pe acela de a abandona islamul pentru a te converti la o altă religie. Cu totul asimetric este şi dreptul islamic la căsătorie: dacă unui musulman îi este permisă căsătoria cu o creştină, acelaşi lucru nu este valabil şi invers. În cazul decesului soţului, soţia nu poate emite pretenţii de moştenire şi nici dreptul de a-şi educa şi îngriji proprii copii. Copiii trebuie să rămână în familia soţului, pentru a li se asigura o educaţie musulmană.

Un alt punct nevralgic îl reprezintă reglementările privind construcţia şi renovarea bisericilor (ibidem, p. 287, 306 sq.). În această privinţă, în Egiptul de azi, încă mai funcţionează o lege din perioada osmanilor şi, potrivit acesteia, nu doar construirea unei noi biserici, repararea sau renovarea ei, ci chiar orice schimbare arhitecturală trebuie aprobate personal de preşedintele Egiptului. Şi, înainte ca cererea respectivă să ajungă la preşedinte, trebuie parcurse mai multe etape birocratice, între care şi o verificare la faţa locului din partea autorităţilor privind eventuale contestaţii din partea localnicilor musulmani.

Dincolo de agresiunile care sunt prezente până azi împotriva creştinilor, în Egipt nu se poate vorbi de o „persecuţie“ plănuită la un nivel foarte înalt împotriva creştinilor. Orice situaţie trebuie evaluată la nivel local, în funcţie de circumstanţe. Incidentele de odinioară de la Asyut şi Minya, din partea de mijloc a Egiptului, nu pot fi luate ca puncte de referinţă în relaţia dintre musulmani şi creştinii din Egipt.

Problema fundamentală pentru Egiptul de azi, dincolo de orice, rămâne legată de felul în care statul înţelege să se configureze pe mai departe ca un stat islamic. Creştinii trăiesc sentimentul că aplicarea dreptului islamic îi discriminează, în vreme ce musulmanii fundamentalişti au percepţia că legea islamică (sharya) nu este îndeajuns aplicată. Un mare semn de întrebare în istoria de faţă rămâne pe mai departe, dacă şi în ce măsură Egiptul face din creştinii săi cetăţeni de rangul al doilea.