Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Creştinii din Iran

Creştinii din Iran

Un articol de: Nicolae Achimescu - 13 Feb, 2010

Primii misionari creştini şi-au început activitatea în Iran încă din perioada „elenistică“ a dinastiei parţilor şi au continuat-o până în jurul anului 200 d. Hr. În vremea parţilor s-a produs un amestec de elemente culturale iraniene, babiloniene, siriene şi greceşti. De asemenea, tot acum a crescut influenţa creştinismului nou-apărut, contribuind la o diversificare a peisajului cultural (cf. Al. Bausani, Die Perser. Von den Anfängen bis zur Gegenwart, Tübingen, 1967, p. 42). Mii de iranieni s-au convertit la creştinism, chiar dacă zoroastrismul a rămas pe mai departe religia iraniană dominantă.

În prezent, creştinii iranieni sunt reprezentaţi de gruparea etnică a armenilor - în cea mai mare parte, de origine apostolică - ca şi de grupări mai mici de protestanţi şi catolici. La aceştia se adaugă şi creştinii asirieni şi chaldei. Toate aceste trei grupări etnice au lungi tradiţii în istoria iraniană. Nu în ultimul rând, numărul creştinilor în Iran se datorează şi noii mişcări a aşa-numitelor „Biserici de familie“.

Conform unui raport din anul 2007, astăzi trăiesc în Iran în jur de 300.000 de creştini, majoritatea armeni. De altfel, armenii şi chaldeii sunt comunităţi etnico-religioase care au o identitate naţional-etnică şi creştină. În rândul armenilor creştini există şi catolici şi protestanţi. De-a lungul secolelor s-au conservat ca o comunitate închisă, au acceptat arareori căsătoriile mixte, respingând în majoritatea cazurilor căsătoriile cu musulmani. Se consideră o grupare religioasă locală, detaşându-se evident de creştinii „occidentali“. Pe de altă parte, femeile de origine armeană trebuie să se îmbrace în şcolile şi bi-sericile armene după re-gulile musulmane. În anul 1990, un centru armenesc din Teheran a fost închis pentru simplul motiv că femeile armene care erau în interior nu purtau îmbrăcăminte conform legii musulmane.

În Iran, minorităţile religioase sunt tratate discriminatoriu din punct de vedere legislativ

Creştinii chaldeeni şi asirieni fac parte din seria mişcărilor socotite schismatice, care s-au separat de Biserica nestoriano-siriană de Răsărit; în Iranul de astăzi, atât creştinii chaldeeni, cât şi cei asirieni susţin cu tărie autonomia lor religioasă. Însă, în pofida tuturor diferenţelor, asirienii şi chaldeii au fost priviţi totdeauna ca o unitate etnico-religioasă, iar armenii, ca o a doua grupare etnică.

Conform aceluiaşi raport din 2007, numărul creştinilor asirieni ar fi între 10.000 şi 20.000. Aceste date ar putea fi însă inexacte, întrucât mulţi creştini nu îşi fac publică adevărata credinţă, din raţiuni arhicunoscute. Pe de altă parte, conform datelor oficiale oferite în urma recensământului din 1996, în Iran ar trăi doar 79.000 de creştini (vezi E. Sanasarian, A. Davidi, „Domestic Tribulations and International Repercussions: The State and the Transformation of non-Muslims în Iran“, în Journal of International Affairs, vol. 60, 2007, p. 66). Diferenţa dintre evaluările făcute constă în faptul că mulţi creştini au emigrat. Raportul Congresului SUA pe anul 2008, de pildă, afirmă că de la începutul anului 2000 în jur de 15-20.000 de creştini au părăsit anual Iranul.

În general, zoroastrienii, evreii, creştinii, asemenea tuturor celor care nu sunt musulmani, sunt socotiţi şi trataţi ca „necredincioşi“. Dacă cineva vrea să-şi protejeze cu adevărat viaţa, averea, onoarea şi renumele, trebuie să se convertească la Islam. Este adevărat, creştinii, evreii şi zoroastrienii sunt consideraţi în Iran „protejaţi“ (dhimmi), minorităţi recunoscute din punct de vedere religios, dar trataţi ca fiind kafar şi najis, „necredincioşi“ şi „mizerabili“. Conform prescripţiilor Dreptului civil iranian, un „necredincios“ (kafar) nu poate moşteni nimic de la un musulman, în vreme ce un musulman poate moşteni totul de la un nemusulman.

În plus, nici un musulman nu poate fi condamnat la moarte dacă ucide un nemusulman. Nu acelaşi lucru se întâmplă când un nemusulman omoară un musulman, în sensul că acesta este condamnat la moarte. În acest context, interesantă este încasarea a ceea ce se cheamă „banii sângelui“. Diyeh, „banii sângelui“, reprezintă o formă de compensaţie financiară pentru pedeapsa cu moartea. Conform unor date, sângele unui musulman valorează 12.000 de drahme, pe când cel al unui bărbat „protejat“ (dhimmi), doar 800 de drahme. Sângele unui kafar, respectiv al unuia care aparţine unei religii nerecunoscute, cum ar fi mişcarea Bahai, nu are absolut nici o va-loare.

Conform articolului 1059 din Dreptul civil iranian, o femeie de religie musulmană nu are voie să se căsătorească cu un nemusulman. Dimpotrivă, bărbaţii musulmani se pot căsători cu femei nemusulmane, după cum tot la fel de bine pot încheia căsătorii pe un termen limitat cu femei evreice şi creştine. Conform Codului familiei din anul 2000, în eventualitatea în care se prefigurează căsătoria între un bărbat nemusulman şi o musulmană, bărbatul trebuie să se angajeze că se va converti necondiţionat la Islam.

Misionarii din Iranul de azi n-au o viaţă uşoară

În anii ’90, situaţia creştinilor din Iran s-a înrăutăţit permanent. Au fost arestaţi, închişi şi ucişi mulţi preoţi. În anul 1996, doar în două biserici, din Rasht şi Teheran, se putea predica în limba persană. În celelalte biserici se predica în armeană şi asiriană, existând temerea că predicile ar putea fi în interesul musulmanilor iranieni.

În pofida tuturor acestor aspecte, creştinismul iranian primeşte noi membri, mai ales prin intermediul mişcării „Bisericilor de familie“. În multe case private se adună creştini, constituindu-se în mici biserici de familie, în ciuda acţiunilor de contestare, până la agresivitate, din partea mass-mediei. În asemenea comunităţi, creştinii au acces şi comunică cu alte comunităţi creştine similare prin intermediul internetului şi al televiziunii prin satelit.

Misionarii din Iranul de azi n-au o viaţă uşoară. De pildă, Biblia nu poate fi tipărită şi răspândită decât sub un control strict al autorităţilor. Creştinii neconvertiţi din punct de vedere etnic, de pildă, sunt socotiţi nici mai mult nici mai puţin decât „agenţi ai Occidentului“.

În mod paradoxal, presiunea crescândă asupra creştinilor iranieni poate fi explicată şi prin interesul crescând al musulmanilor pentru creştinism. Este foarte adevărat, informaţiile în această privinţă sunt sărace. Totuşi, ziarul Los Angeles Times (vezi D. Treitfeld ş. a., „Former Muslims Reach Out“, în Los Angeles Times, 27.03.2006), prin vocea unui preot creştin iranian, afirmă că nu mai puţin de 50.000 de ex-musulmani s-au convertit la creştinism.