Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Criza adevărului

Criza adevărului

Un articol de: Gheorghe Holbea - 12 Iul, 2008

Noua constelaţie politică post-modernă, o lume policentrică, din ce în ce mai strâns legată prin conexiunile făcute de plasa mondială tot mai deasă a tehnologiilor de comunicaţie moderne, provoacă o stare de nelinişte în care oamenii se simt mai puţin eliberaţi şi mai mult ameninţaţi de o ştiinţă care nu cunoaşte limite de responsabilitate; de o mare tehnologie şi tehnocraţie care domină pe om în loc să-i slujească; de o industrie care, într-un mare procent, distruge lumea; de o democraţie pur formală şi juridică ce nu poate realiza dreptatea socială.

„Ce ţi-ai dori să crezi?“

Moderniştii au presupus că mintea omului reprezintă o oglindă a naturii, adică percepţiile noastre asupra realităţii corespund de fapt lumii aşa cum este. Din această presupunere, şi-au format propria lor viziune despre progres, supraestimând descoperirile tehnologice şi controlul omului asupra naturii. Postmoderniştii afirmă că raţionalismul modern şi proliferarea tehnologică ne-au adus în pragul dezastrului global. Mitul „progresului modern“ se sfârşeşte într-un coşmar de violenţă atât pentru cei pe care îi marginalizează, cât şi pentru întreg pământul. Respingerea de către modernism a transcendentului a anihilat orice normă în moralitate şi orice încredere în valorile umane. Postmodernismul reprezintă consecinţa firească a gândirii moderniste, pentru că dezvăluie lipsa de finalitate a gândirii omeneşti „autonome“. Puterea retorică a unor termeni precum „toleranţă“, „deschidere“ şi „integrare“, maschează eficace un obiectiv mai insidios, şi anume, distrugerea oricărui reper stabil sau absolut. Deschiderea faţă de spiritualitate a postmodernismului ar putea părea că este o îndepărtare de naturalismul modernist, însă este inerent anti-creştin, deoarece consideră mesajul creştin (precum şi alte concepţii despre lume şi viaţă) ca fiind „adevărate“ doar pentru aceia care şi-l însuşesc ca atare.

Singura întrebare care contează în „lumea postmodernistă“ este: „ce ţi-ai dori să crezi?“, iar preferinţa a devenit mai importantă decât conţinutul. De aceea, oamenii rămân, în general, nepăsători atunci când li se evidenţiază că unele credinţe sau religii sunt absolut contradictorii. În prezent, oamenii sunt mai mult confuzi decât convinşi de propriile lor crezuri, au o idee vagă despre felul în care propriile crezuri le influenţează viaţa, într-un mod concret.

Astăzi, creştinii se găsesc la o distanţă mai mare de lumea cu care comunicau în urmă cu câteva decenii. Atunci, chiar şi cei care respingeau creştinismul, erau pregătiţi să discute dacă dovezile în favoarea adevărului creştin erau convingătoare sau nu. Astăzi, situaţia este cu totul alta: înainte de a deschide discuţia cu un contemporan şi de a întreba dacă Evanghelia sau Sfânta Tradiţie sunt adevărate sau nu, trebuie să determinăm dacă acesta crede că există ceva adevărat, întrucât ideologia postmodernistă înseamnă moartea oricărui adevăr. Pe frontispiciul unei asemenea ideologii, s-ar potrivi foarte mult o replică din medalionul satanei: „totul e minciună şi minciună... Ăsta-i adevărul!“.

„Am încercat creştinismul, dar la mine nu a mers!“

Postmoderniştii resping orice termeni descriptivi pentru adevăr şi realitate, în favoarea unor expresii literare precum naraţiune sau relatare. Pretinsa lor realitate este numai o interpretare, nu adevărul. Pentru ei, afirmaţiile adevărate nu sunt, în realitate, decât propagandă menită să elimine celelalte idei, numindu-le superstiţii sau nonsensuri. În loc de a-i domina pe alţii cu versiunea lor asupra realităţii, postmoderniştii ne solicită să recunoaştem că toate ideile şi crezurile sunt, deopotrivă, egale şi valabile . În loc de a afirma existenţa unui singur adevăr, ei spun că ar trebui să recunoaştem că există o multitudine de adevăruri. Aşa cum afirma un tânăr ziarist, „rădăcinile par să dispară sau să fie ascunse. Orice conflict anterior trebuie să dispară din conştiinţa omului nou. Omul nou trebuie să se gândească la maşini, fotbal, internet, confort personal etc. El nu are treabă cu istoria, iar trecutul nu-l interesează şi nu-l impresionează cu nimic. În fond, omul nou este un amnezic desăvârşit. El trăieşte la intensitate maximă clipa, cultura şi-o face din inscripţiile de pe capace de bere, iar şcoala, din logo-urile reclamelor stradale. Nu e la modă să ţii minte ceva“.

Acest tip de gândire a devenit baza istoriei revizioniste şi a numeroaselor concepte populare ale multiculturalismului. Subiectivismul postmodernist produce, în acelaşi timp, şi o inhibare a convingerilor personale ale omului, din momentul în care se crede că o credinţă este determinată de chestiunea personală a gesturilor şi a experienţelor, majoritatea tinzând să îmbrăţişeze şi să abandoneze credinţa în funcţie de cererile momentului.

Întrucât se crede că adevărul este o creaţie personală şi nu ceva independent de noi înşine, înseamnă că se poate trece la un „alt adevăr“ ori de câte ori ni se pare potrivit sau este de folos. În lumea postmodernistă, putem auzi mărturii de genul: „am încercat creştinismul pentru o vreme, dar pur şi simplu la mine nu a mers!“

Popoarele, transformate în mase de indivizi

Aşa cum remarca un tânăr teolog contemporan, „într-o asemenea lume, viteza de comunicare dintre computere, anularea distanţelor ge-ografice (şi apariţia unui spaţiu cultural ubicuu), accesul liber la orice informaţie îl transformă pe omul de cultură într-un specialist al ingineriei culturale, iar creativitatea lui se va restrânge la zona producţiei de soft. Profesorul va anima, de la distanţă, un terminal abstract, cititorul va fi un oarecare consumator de semne, iar erudiţia se va reduce la corectarea unor clişee pe un CD-ROM enciclopedic“.

Era computerului şi a mediilor de informare în masă a redimensionat spaţiul public şi spaţiul privat. Printre serviciile propuse pe Internet au apărut şi un „confesional electronic“: „clichezi“ pentru a-ţi declina apartenenţa religioasă, îţi recunoşti păcatele într-o listă de mii de păcate, după care primeşti un canon pe măsură. Mai dificilă este dezlegarea, întrucât „duhovnicul digital“ are o identitate fictivă. Un teolog contemporan îşi punea următoarele întrebări: „Ce urmează? Ne vom ruga în biserici virtuale? Ne vom împărtăşi în comunităţi imaginare, formate din «semeni» care frecventează aceleaşi servere informatice? Vom computeriza creştinismul sau ne vom evangheliza PC-urile... Cum vor reacţiona, pe de altă parte, Bisericile Ortodoxe?“. După cum vedem, realitatea virtuală îşi construieşte, şi ea, o seducătoare «tradiţie».

Un teolog ortodox grec, analizând lumea postmodernistă şi globalizarea promovată de noua ordine mondială, remarca: „În timp ce pare că îi uneşte pe oameni, în exterior, sau că favorizează apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează comunicarea, în realitate îi aduce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului oamenilor, la americanizarea modului de viaţă.

Punctul culminant al acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoană şi chiar a adevărului însuşi despre persoană. Acelaşi teolog arăta că soluţia pentru ieşire din acest impas este redescoperirea adevărului persoanei şi valorificarea acestui adevăr în interiorul Bisericii prin raportare la dinamica societăţii contemporane. Aşadar, renaşterea creştină nu-şi fixează centrul de greutate sau punctul de sprijin în sisteme şi metode, ci în persoana umană care trebuie să simtă prezenţa lui Dumnezeu în sânul Bisericii.