Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Criza religioasă în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae

Criza religioasă în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae

Un articol de: Pr. Constantin Ghiţă - 14 Sep, 2019

Criza religioasă a societății este explicată într-un mod original de părintele Dumitru Stăniloae, care nu aruncă vina pe decăderea morală a lumii, pe industrializare, tehnologizare, rea-voință etc., ci o pune pe umerii preotului. Când acesta nu se mai roagă, atunci răul câștigă putere asupra omenirii: „Criza noastră religioasă de azi este o criză întreținută de caracterul inadecvat al metodei pastorale practicate, mai precis o criză determinată de absența rugăciunii personale, nu ceremoniale, de pastorație. Când preoțimea va descoperi rugăciunea personală ca metodă pastorală, va turna duhul personal și în rugăciunea ceremonială, va pune în plină valoare uriașa comoară duhovnicească a sfintelor noastre slujbe” („Cuvânt la deschiderea anului școlar la Academia Teologică Andreiană”, în TR, nr. 39/25 septembrie 1938, apud Opere complete, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București – 2012, vol. 2, p. 325).

Desigur că rugăciunea personală nu se referă la inovații în timpul slujbelor și nici neapărat la rugăciunea cu propriile cuvinte ale părintelui, în spațiul său privat (deși nici nu o exclude pe aceasta din urmă). În tălmăcirea părintelui Stăniloae: „Rugăciunea personală nu trebuie să fie numaidecât o compoziție personală, ci un duh viu, personal, împreună aprins în marele sfeșnic al sfintelor slujbe” („Problema păstoririi sufleteşti”, în TR, nr. 3/13 ian. 1934, apud Opere complete, vol. 1, p. 325).

Preotul poate fi surprins câteodată de faptul că sufletele oamenilor, chiar și ale celor mai simpli, detectează cu o mare finețe starea duhovnicească a clericului și îl simt dacă se roagă sau nu pentru mântuirea lor. Și în funcție de ce „vede” la preot, omul este înclinat să îl urmeze sau să nu i se supună: „Nu există ființă mai ascultată, mai respectată decât preotul care trăiește și activează din alipirea strânsă la Hristos. Dar tot așa nu există ființă mai disprețuită în lumea contemporană ca preotul care nu este simțit că trăiește cu Hristos și pentru Hristos. Toată autoritatea lui depinde de această frecvență a trăirii cu Hristos și a lucrării pentru El” („Păstor de suflete”, în TR, nr. 48/24 noiembrie 1940, apud Opere complete, vol. 2, p. 706).

Așteptările oamenilor de la preot sunt așadar uriașe: „Preotul trebuie să poată opri lumea de pe povârnișul căderii” (Ibidem, p. 595). De aceea, „orice cădere sufletească în lume, fie individuală, fie colectivă, orice învârtoșare în neștiință și în patimi, chiar dacă are și alte multe pricini, îl arată cu degetul și pe preot ca părtaș la vina acestui neajuns” (Ibidem, p. 595).

Fiind conștient de legătura pe care o fac oamenii între viața preotului și mersul societății, părintele atrage atenția pedepsei divine ce se va abate asupra clericilor neglijenți în misiunea lor: „Pe cât de mare este răspunderea preoției, pe atât de înfricoșată, firește, și sancțiunea rânduită pentru nesocotirea ei. Toate păcatele pe care oamenii le fac din neglijența preotului i se vor socoti ca vină” (Ibidem, p. 599).

Și alți autori au pus problema crizei religioase și s-au apropiat de viziunea părintelui Stăniloae, însă nimeni nu a pus propriu-zis degetul pe „rană”. De exemplu, părintele Alexander Schmemann era convins că există o dublă criză a Bisericii, una teologică și alta liturgică. Prin „criza teologică”, părintele se referă la înstrăinarea teologiei de Biserică, de viața mistică și de pastorație, prin transformarea ei într-un discurs abstract și filosofic. „Criza liturghiei” vizează ruperea legăturii dintre liturghie și viața de zi cu zi a credincioșilor. „În Biserica primară, chiar și termenul leitourghia n-a fost așa cum e azi, ci era sinonim cu cultul! A fost aplicat tuturor tainelor și instituțiilor din Biserică, în care ea și-a manifestat și împlinit natura și vocația” (Preot Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 193-194).

Așadar, prin cuvântul „liturghie” pot fi înțelese, în mod larg, toate ierurgiile și tainele Bisericii, iar în mod restrâns, Sfânta Euharistie. Teologia, în sensul ei profund, înseamnă comentarea și descrierea, după putință, a experienței mistice din cadrul tuturor slujbelor Bisericii, numite în mod general leitourghia. Cauza acestei duble crize este văzută de părintele Schmemann în influența teologiei apusene scolastice asupra teologiei răsăritene. Originalitatea părintelui Stăniloae stă în faptul că privește criza religioasă nu neapărat ca dublă, ci dintr-o dublă perspectivă. Accentul nu cade pe influențele ideatice cultural-istorice, ci pe factorul duhovnicesc-moral (trăirea mistică a preotului) și social (marile așteptări ale oamenilor de la preot).

În concluzie, atunci când explicăm criza religioasă, nu putem face abstracție de influența teologiei apusene scolastice, care a transformat teologia răsăriteană, la un moment dat, într-un discurs abstract, rupt de viața în Hristos și de trăirea credinței. Dar, pe de altă parte, înțelegerea crizei este și mai rodnică dacă legăm acest aspect de rugăciunea personală a preotului și uriașul orizont de așteptare al oamenilor de la el. O viață trăită în duhul rugăciunii va inspira o teologie care va vorbi oamenilor despre Dumnezeu, stârnind în ei dorul de a-L cunoaște și setea de a-L urma.