Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Crucea Domnului şi crucea omului

Crucea Domnului şi crucea omului

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 15 Sep, 2014

Ne aflăm în lumina praznicului Înălţării Sfintei Cruci. Am cântat „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o mărim“, apoi cu evlavie am sărutat stindardul nostru creştinesc, împodobit cu flori şi busuioc după o veche tradiţie românească, luând acasă câte o crenguţă din planta cea frumos înmiresmată, pe care, la fel ca strămoşii noştri, am aşezat-o sub icoană.

Proslăvita sărbătoare de la mijlocul lui septembrie ne prilejuieşte şi abordarea unei probleme des întâlnite. Cuvântului „Cruce“ îi acordăm, de obicei, multiple semnificaţii. Ştim că linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, uneşte cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar prin ea, cu întreaga făptură văzută. Pe baza aceluiaşi algoritm, am putea spune că linia orizontală uneşte om cu om şi neam cu neam. Atunci când ne însemnăm chipul cu semnul de viaţă dătător, prin linia verticală unim mintea cu inima, arătând astfel că, în efemera existenţă umană, raţiunea fără inimă duce la mândrie, iar inima fără raţiune, la trăiri emoţionale, sentimentaliste, depărtându-l pe om de adevăratele valori şi de scopul ultim al vieţii: dobândirea mântuirii. Linia orizontală a semnului purtător de biruinţă uneşte umăr cu umăr. În genere, umărul, partea corpului omenesc corespunzând articulaţiei dintre braţe şi trunchi, este asociat cu puterea. De aici zicala: „A pune umărul la greu“. Unind umerii cu orizontala Crucii, devenim mai puternici, căci, aşa cum ne spune dumnezeiescul Pavel, Sfânta Cruce reprezintă puterea lui Dumnezeu.

De aceea, bunii creştini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinţei şi al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoţeşte. Şi astăzi se păstrează obiceiul, căci mulţi semeni au preluat tradiţia. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine şi mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agăţate: în maşini, pe birouri sau în locuri străine de viaţa şi trăirea autentic ortodoxă. Pentru o bună înţelegere a lucrurilor, aş vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primeşte în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută şi care i se aşază pe grumaz. Aşadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămaşă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe grumaz crucea, semn al renunţării şi totodată al dorinţei sale de a se face părtaş pătimirilor Domnului, dar şi Învierii Lui, arătând că adevărata credinţă în înviere dă sens suferinţei, o umple de speranţă şi de dorinţa de a trăi, iar dacă se răstigneşte cineva astfel, se răstigneşte spiritual în vederea învierii. Călugărul poartă cruce, căci doreşte a se jertfi pe sine, mărturisind Jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „Port în trupul meu semnele Domnului Iisus“ (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi şi tot ea ne aminteşte de sfintele pătimiri ale Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.

Tot aşa ar trebui să gândească şi creştinii, când îşi pun pe grumaz semnul Crucii confecţionat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulţi, semnul de viaţă dătător a devenit un simplu accesoriu, o bijuterie, un obiect decorativ. El trebuie să fie semnul credinţei noastre, să se transforme într-un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos. Crucea nu reprezintă nici măcar un talisman. Nu semnul în sine constituie o armă împotriva diavolului, ci credinţa noastră că Hristos, prin Jertfa Sa, a dat putere crucii, transformând-o într-un semn de biruinţă prin învierea Lui din morţi. De aceea noi, ortodocşii, nu despărţim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară dintre taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm în ziua proslăvirii lemnului sfânt: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“. Practic, atunci când dorim să purtăm o cruce la gât sau să o aşezăm la birou, în casă, ori chiar în maşină, trebuie să ne adresăm preotului pentru a o sfinţi. Numai prin sfinţire vom simţi că într-adevăr Crucea ne va fi călăuzitoare, izbăvitoare de cele rele. Redăm un fragment din rugăciunea de sfinţire a semnului crucii tocmai pentru a întări cele spuse anterior: „Doamne, Dumnezeul slavei, … trimite harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, spre izgonirea şi înfrângerea tuturor curselor şi ispitelor şi asupririlor diavoleşti. Iar poporului Tău să fie acoperământ puternic, credinţei întărire, nădejdii sprijinire, la războaie biruinţă şi sporire în toate faptele cele bune“.