Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Crucea este întărire

Crucea este întărire

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 05 Iul, 2010

Nu ştiam că Nicolae Vodă Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, a trăit mai mulţi ani în Austria, unde s-a şi căsătorit cu Ancuţa, fiica lui Radu Şerban Vodă. Nu-mi era cunoscut nici faptul că Petru Şchiopul, din neamul lui Vlad Ţepeş, s-a refugiat, după ce fusese mazilit de pe scaunul Moldovei, în Tirol, unde a şi murit. Toate aceste informaţii sunt cuprinse în foarte interesanta lucrare a părintelui Nicolae Dura, de la Parohia Ortodoxă Română din Viena, cu titlul "Kirche in Bewegung-Das religiöse Leben der Rumänen in Österreich" ("Biserica în mişcare - Viaţa religioasă a românilor în Austria"), şi tipărită la editura RUOKI Östrerreich Verlag din capitala austriacă. Cartea, scrisă în limba germană, se adresează în primul rând celor dornici de a afla cât mai multe despre istoria şi viaţa actuală a comunităţii româneşti din Viena. Însă bogăţia de informaţii şi rigurozitatea ştiinţifică a lucrării o recomandă în aceeaşi măsură cititorului român. Traducerea în limba română ar fi bine-venită, aş zice chiar necesară. Pe lângă foarte amplul studiu istoric al legăturii românilor cu spaţiul austriac, şi mai ales cu cel vienez, lucrarea părintelui Nicolae introduce în foarte actuala problematică a activităţii pastorale din cadrul parohiilor din străinătate. Este bine cunoscut faptul că munca unui preot dincolo de hotarele ţării se deosebeşte radical de cea dintr-o parohie de acasă. Axioma, la prima vedere evidentă, merită a fi mai atent cercetată. Viaţa în străinătate aduce cu sine modificări de comportament şi înţelegere a mediului înconjurător, care se reflectă imediat şi în atitudinea oamenilor faţă de biserica lor. Nu este cazul să analizăm aici în ce măsură aceste schimbări sunt cu adevărat o îmbunătăţire în viaţa celor ce s-au decis să plece în străinătate. Probabil că nu este. Dar ele există şi preoţii trebuie să le cunoască pentru a putea ajuta. Chiar dacă problemele de acasă se estompează, ele sunt înlocuite cu altele, la fel de neliniştitoare şi dificil de rezolvat. În plus, parohiile din străinătate cunosc o creştere cantitativă, care, cu câteva decenii în urmă, ar fi fost de neconceput. Şi în parohia părintelui Nicolae de la Viena cifrele sunt edificatoare. Dacă între 1950 şi 1993 au fost botezaţi aici 141 de copii, între 1993 şi 2005, numărul acestora a fost de 693. Orice comentariu îmi pare a fi de prisos.

Părintele Nicolae Dura şi-a început activitatea la Viena, în primăvara anului 1993. A fost, consideră atât el, cât şi membrii mai vechi ai parohiei, un nou început, aşa cum primăvara întreaga natură se înnoieşte. Schimbarea radicală, văzută atunci ca singura şansă, a dat roade. Dintr-o parohie dezbinată, părintele Nicolae a reuşit reaşezarea lucrurilor, cu succese vizibile. De aceea, experienţa de 17 ani cuprinsă în această carte constituie o lectură necesară pentru toţi preoţii tineri care se decid pentru drumul anevoios al activităţii în străinătate. Desigur că fiecare parohie îşi are un specific propriu, care nu permite o generalizare nelimitată. Totuşi se pot contura anumite norme care nu trebuie trecute cu vederea. În acest sens, foarte important este contactul cu autorităţile civile şi religioase ale ţării respective. Izolarea de restul lumii este nefastă şi, în ziua de astăzi, imposibilă. La fel de nefastă devine şi dorinţa obsesivă de adaptare cu orice preţ la obiceiurile locului. Este foarte probabil că noi, românii, ne lăsăm uşor tentaţi de iluzia unei adaptări absolute, a unei identificări perfecte atât pe plan particular, cât şi la nivel de comunitate sau parohie. În mod paradoxal, strădania de a trece forţat de la credinţa, cultura şi limba proprie la cea a ţării unde tocmai ne aflăm nu este câtuşi de puţin onorată nici de noii noştri concetăţeni şi nici de autorităţile locului. Obsesia adaptării cu orice preţ generează o situaţie de viaţă artificială, care aduce cu sine neîncrederea celor pe care-i imităm cu atâta asiduitate. Cum neîncrederea este greu de şters şi de depăşit, convieţuirea este aşezată pe baza firavă a acelui amăgitor "ne-am bine pus cu ei" care nu ne va aduce niciodată respectul nimănui.

Există şi o altă cale, o înţelegem şi din strădania părintelui Nicolae, care, într-un proces îndelungat de dialog cu autorităţile austriece, a obţinut o recunoaştere fără echivoc din partea acestora a Parohiei Ortodoxe Române. O consecinţă directă a fost acordarea, încă din 1994, a dreptului de a se preda în şcolile vieneze de toate gradele ore de religie cu specific ortodox românesc. Evident, la Viena, Parohia Română Ortodoxă are o tradiţie de mai bine de un secol, iar statul austriac recunoştea pe vremea Primului Război Mondial dreptul parohului român de a acorda asistenţă religioasă ostaşilor români ardeleni înrolaţi în regimentele imperiale. Desigur că, în alte locuri, o parohie românească reprezintă o noutate absolută şi, din acest motiv, situaţia este diferită. Totuşi, reuşita de la Viena constituie dovada că oriunde, cu ajutorul lui Dumnezeu, se poate reuşi, chiar în condiţii grele şi paradoxale. Fiindcă şi părintele Nicolae de la Viena a trăit paradoxul, cred că se poate numi aşa, de a avea dreptul să predea copiilor români ore de religie ortodoxă şi de a se lovi de indiferenţa românilor care nu-şi înscriu copiii la aceste ore. Dificultăţile, vedem, sunt de toate felurile. Din acest motiv, cartea părintelui Nicolae Dura merită o atenţie deosebită. Ea invită la o discuţie atentă asupra soluţiilor care trebuie găsite.

Când în 1683 domnitorul Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino a fost obligat de turci să ia parte la asediul Vienei, el a poruncit să se ridice o cruce de lemn înaltă de patru metri, pe care a aşezat-o la loc de cinste în tabăra sa. Între altele, pe cruce scria: "Crucea este întărire pentru cei credincioşi". În fiecare zi, un preot român săvârşea Sfânta Liturghie pentru domnitor şi oştirea lui, chiar dacă pentru aceasta turcii l-ar fi putut pedepsi pe voievod cu moartea. Şi totuşi, el nu s-a dezis de credinţa lui strămoşească şi nici n-a simţit ispita unei "adaptări". După ridicarea asediului, vienezii au găsit crucea şi au aşezat-o cu toată cinstea pe locul unde valahii şi-au avut tabăra. Apoi au construit acolo o capelă, care s-a numit capela valahă. Din 1983, a fost aşezată şi o statuie a domnitorului muntean, în semn de preţuire pentru cele întâmplate. Am aflat acestea tot din cartea părintelui Nicolae. Şi sper ca această impresionantă lecţie a istoriei să ne dea de gândit. Fiindcă o ştim, oriunde am fi, în orice ţară depărtată, Dumnezeu ne ajută şi ne întăreşte.