Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cu Moskvich-ul, dincolo de comunism

Cu Moskvich-ul, dincolo de comunism

Un articol de: Elena Dulgheru - 22 Aug, 2015

„Moskvich, dragostea mea” („Moskvich im ser”), preferatul juriilor FIPRESCI și Ecumenic la Festivalul Internațional de Film „Golden Apricot” (Erevan, 12-19 iulie 2015) este o dramă cu accente de comedie care radiografiază empatic și pătrunzător, în același timp, fenomenul nostalgiei după fosta Uniune Sovietică. Este cel mai bun film pe care l-am văzut (de la Good Bye, Lenin! la filme rusești, ca Imperiul dispărut al lui Șahnazarov sau Pionieri-eroi, prezentat în aceeași ediție a „Caisei de aur”) pe tema nostalgiei după defunctul sistem socialist. 

„Moskvich, My Love” este o coproducție Armenia-Franța-Rusia, semnată de Aram Șahba­zian, un regizor și producător cu experiență în film de televiziune. Este autorul seriei TV cu subiect patriotic despre Armenia anilor ‘90 „Nu te teme!” („Mi Vakhecir”) (2006), pentru care a semnat și scenariul, și coregizor al comediei „Erevan, orașul meu iubit” / „Taxi Eli Lav A” (2009). Cele două coordonate - atenția la reali­tățile istorico-sociale ale Armeniei de azi, respectiv simțul ritmului și al umorului - s-au reunit fericit în filmul prezentat anul acesta în competițiile Festivalurilor Internațional de Film de la Moscova și „Caisa de aur”.
Sensibil la detalii și la reali­tățile specifice țărilor desprinse din fosta URSS, în speță la problematicile complexe ale Caucazului, filmul este bazat pe un scenariu cu valențe de tragedie, punctat cu accente comice de calitate, și pe un joc actoricesc de primă clasă. Cei doi coscenariști, Levon Minasian, cunoscut pentru scurtmetrajul „Le piano” (2011), laureat în câteva festivaluri, și Esther Mann, sunt ambii la debutul în lungmetraj.
Regizorul mărturisește că preferă să lucreze cu actori mai puțin cunoscuți, care consideră că sunt mult mai credibili în fața camerei. Asta l-a determinat la un casting exigent, dar a meritat efortul. Cei mai mulți actori, inclusiv cuplul protagonist (exce­lenții Martun Ghevondyan și Hilda Ohan) provin din teatre de provincie ale Armeniei, mulți dintre ei apărând pentru prima dată pe ecrane. Găsirea unui Moskvich real care să facă față pretențiilor scenariului a durat câteva luni, iar „protagonistul” a fost găsit într-un sat din centrul Armeniei. Tot în centrul Armeniei se petrece și acțiunea, într-un sat de pe malul celui mai mare lac al țării, Sevan.
Măiestria regizorală constă în împletirea tramei tragice, construită pe calapodul shakespearian al unui „Ioan fără de țară”, cu detaliile inadaptării și cantonării, tragice și comice în același timp, într-o viziune anacronică asupra lumii.
Filmul urmărește destinul unui cuplu vârstnic de țărani armeni refugiați din Azerbaidjan în Armenia în urma războiului dintre cele două țări, când au avut loc masive interschimburi de etnici. Crescut și educat într-o țară care nu mai există - U.R.S.S. -, în idealurile așa-zis progresist-internaționaliste ale căreia a crezut, ca mulți alții, și în care și-a investit toate eforturile tinereții, expatriat de un stat - Azerbaidjanul independent, odinioară republică sovietică unională - care, din motive etnice și de război, nu-l mai recunoaște ca cetățean, bătrânul Hamo a fost nevoit să imigreze, împreună cu soția sa Aroos, în Armenia. Aici cuplul suportă marginalizarea localnicilor, a căror situație, și așa pauperă, nu le permite să le ofere asistența socială de care ar avea nevoie. Hamo locuiește cu soția sa într-o casă de la marginea satului, pentru care nu are acte. Odinioară agricultor, se ocupă ocazional cu repararea mașinilor și este îndrăgostit de „gloriosul” Moskvich, o mașină în mare vogă în tinerețea sa, căreia i s-au compus și șlagăre (ne-o amintește unul din delicioasele inserturi cu muzică propagandistică de epocă). Partidul i-o promisese, dar nu i-a mai dat-o niciodată. Hamo hotărăște să o cumpere acum. Decizia e la fel de sfidătoare ca un costum de lux pe trupul unui muribund: Hamo și soția sa abia își duc zilele, îi salvează cât de cât puținii bani trimiși din când în când de fiul lor de la Moscova, economii nu au. Mai mult, bătrâne­țea, starea deprimantă și izolarea în care trăiesc nu le oferă nici un fel de motive pentru călătorii, iar satul în care au eșuat, lipsit de șosele, parcă nici nu e legat de restul lumii. Cu atât mai mare e sfidarea lui Hamo, cu atât mai mari sunt răbdarea și dragostea soției sale, care îi înțelege și suportă capriciul, cu atât mai mare e și încărcătura tragicomică a filmului. Fascina­ția față de bătrânul Moskvich e aproape erotică - și e uimitoare măiestria regizorului și a actorului protagonist de a face credibilă și chiar savuroasă în ochii spectatorilor această fixație, greu de înțeles pentru tineri sau occidentali. Hamo va reuși, în cele din urmă, să cumpere râvnita mașină de la un consătean, cu 800$; nu din economiile lui, ci din banii oferiți de un politician corupt, nimerit în campanie electorală în satul lor. Dar, printr-un joc al destinului, pierde în același timp tot ce are mai drag.
Un Moskvich sângeriu strălucind, amintind de Cadillac-ul roz al „visului american” din „Arizona Dream”, dar și de Trabantul aceluiași Kusturica din „Pisica albă, pisica neagră”, un Moskvich lângă un bătrân rămas absolut singur și al nimănui, într-un peisaj care nu duce nicăieri - cadrul final al filmului amin­tește, prin coloratura emoțională și simbolică, de insula în derivă din celebrul final al Undergroundului aceluiași Kusturica, cu care pelicula lui Șahbazian, deși originală și de sine stătătoare ca stil, are multe în comun.