Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cu sania prin poveste

Cu sania prin poveste

Un articol de: Ștefan Mitroi - 26 Ian, 2018

După aproape o jumătate de veac, am urcat din nou într-o sanie trasă de cai.

Se vedea, din locul de unde am pornit la drum, fluturând o eșarfă albă la gâtul clopotniței din curtea Mănăstirii Cheia. Era ninsoarea, ce albise un pic mai devreme crestele munților și pădurile și coborâse acum la slujba de duminică.

Doamne, ce grozăvie, să redevii pe neașteptate copil, când credeai că nu ți se mai poate întâmpla asta niciodată! Și-n timp ce sania te poartă pe sub brazii înzăpeziți, să ai totuși grijă și de omul în toată firea din tine, oferindu-i câte o gură de vin fiert din termosul aflat la picioare. Și să împarți vinul din termos cu doi prieteni de nădejde ca Nicolae Croitoru și Firiță Carp. Și vizitiul Toader să vorbească, în tot acest timp, despre Sabrina și Murga, cele două iepe înhămate la sanie, și despre câinele care aleargă în față, crezând, în închipuirea lui de câine, că el trage după el sania. Doar că, din când în când, o lasă să meargă singură, dumnealui repezindu-se la câinii care latră pe la garduri, pentru a le spune să tacă! Potoliți-vă!, pare să le zică. Sunt cu niște domni importanți de la București! Vreți să mă faceți de rușine?

Abia reușesc să-mi stăpânesc râsul, spre deosebire de zurgălăii de la gâtul cailor, care chiar asta fac, râd cât îi ține gura, spărgând în mii de cioburi liniștea de sticlă a pădurii.

Cum adică Sabrina, Toadere?, îl întreabă unul dintre prietenii mei pe vizitiu. Ce nume de cal e ăsta?

Nume de păpușă, răspunde el. Cel de la care am cumpărat-o avea o fetiță. Ea a botezat-o așa.

Liturghia de la biserica mănăstirii e pe sfârșite. Se aude clopotul bătând. Clopoțeii de la gâtul cailor tac pentru o clipă și ascultă. Să se ia, oare, la întrecere cu el? Dar n-au suficient curaj pentru asta, așa că își văd de râsul lor mai departe. Ce repede trece, însă, veșnicia! N-a ținut decât un ceas! S-au terminat, odată cu ea, și călătoria prin poveste, și vinul.

Mă întorc la vârsta mea de mai-nainte, prin ninsoarea ce-a început iarăși să cadă, acoperind și urmele pe care le las în zăpadă, și drumul.