Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cui i-e frică de Emil Cioran?

Cui i-e frică de Emil Cioran?

Un articol de: Răzvan Andrei Ionescu - 01 Martie 2010

Undeva, în Jurnalul filosofic, Noica are o însemnare dubioasă la prima vedere: „Un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine“, zice filosoful, „îţi este o înfrângere“. Se referea, evident, la învăţător, la pedagog.

Dar nu este rolul profesorului să ofere răspunsuri? Nu e învăţătorul cel chemat să ne dea nouă, celor mai puţin învăţaţi, copiilor, novicilor, răspunsurile la întrebările care ne preocupă, să ne pună în faţă domeniul certitudinilor? Noica pare să gândească, asemenea tuturor filosofilor, în răspăr cu opiniile curente. Nu, pare a zice păltinişeanul, învăţătorul adevărat nu oferă răspunsuri, ci pune probleme, ne insuflă dubitaţii, ne învaţă metoda îndoielii. Profesorul ne îmbolnăveşte. Pentru un tânăr, a nu avea interogaţii echivalează cu o bizară stare vegetativă: ori e stupid, ori e înrobit intelectual de ideologie. „Un tânăr prea cuminte (intelectual)“, spunea un prieten de-al lui Noica, Alexandru Paleologu, „mi se pare suspect.“

Toate astea se bat cap în cap cu „oferta educaţională“ a şcolii româneşti (dacă, într-adevăr, există aşa ceva). Instituţiile de învăţământ de la noi (nu vorbesc de cele din afară, pentru că le cunosc doar parţial) sunt paradigme pentru un anumit tip de „învăţare-robot“: volum de informaţie enorm aruncat în nasul elevilor sau studenţilor şi prezentat ca literă de evanghelie. Cu alte cuvinte, tot ce iese din gura profesorului sau ce e scris în cursul său este, în mod aprioric, adevărat şi, ca atare, trebuie reţinut, înmagazinat, memorat fără urmă de interogativitate, fără discernământ.

Normal, mi se va reproşa că sunt în eroare. Că privesc lucrurile de la o altitudine prea mare şi că generalizez în mod ilicit. Există, nu-i aşa, şi excepţii. „Nu există pădure fără uscături“ et caetera. Dar ce se întâmplă dacă într-o „uscătură“ învaţă peste o mie de studenţi? Ce se întâmplă dacă numai pe la cursul unui profesor „deshidratat“ trec, în medie, 300 de studenţi pe semestru? O.K. Studenţii au discernământ, pot, la rigoare, să aleagă. Dar dacă ceea ce predă respectivul face parte din cursurile obligatorii? Ce se întâmplă cu ceea ce rezultă de pe urma cursului? Iată numai câteva întrebări care vor rămâne cu siguranţă fără răspuns şi în următorii ani, dacă lucrurile vor continua să meargă aşa cum merg la noi.

Fapt este că, fără capacitatea profesorilor de ne învăţa cum să punem întrebări, România nu-şi va schimba faţa prea curând. O vedem fiecare dintre noi pe stradă, în autobuz, la metrou, în instituţiile în care lucrăm, la televizor şi prin gazete. Pendulăm malign între un comportament de primată şi unul de ofiţer SS. Naivi până la imbecilitate sau abrutizaţi până la crimă. Schimbarea la faţă a României e posibilă numai atâta timp cât întrebări de tipul „de ce?“, „la ce bun?“, „de unde?“, „când?“ vor fi înlocuite, repede şi sigur, cu tipul de interogaţie care debutează cu inteligentul „cum?“. Informaţia e utilă şi, de multe ori, esenţială. Dar, în condiţiile în care nu suntem învăţaţi să punem sub semnul întrebării ceea ce ni se dă sub chip de ştire sau de adevăr apodictic, lumea în care ne vom mişca va deveni foarte colorată. Şi asta se va întâmpla numai pentru că va fi populată de miliarde de papagali.

Educaţia, e adevărat, se face cu seducători. Seducătorul, înţeles etimologic, este cel care te mută dintr-un loc în altul, e cel care are forţa de a ne da dezrădăcinarea bună, e cel care ne scoate din încremenire şi din letargie. El e o specie rară, nu stă la intersecţii arătându-se cu degetul sau făcând din mână. Dar undeva, lângă noi, aşteaptă momentul prielnic pentru a ne lua de mână. Aşa au fost câţiva oameni în cultura română: Maiorescu, Nae Ionescu, Noica, Ţuţea. Mai există mulţi şi astăzi. Nu am să-i numesc aici din pudoare şi din respect pentru ei. În plus, pentru fiecare seducător există un sedus. Mai mult, cred cu toată fiinţa în ceea ce spunea Leon Bloy, anume că, pe drumul paideic, „nu se ştie cine dă şi cine primeşte“.

Ceea ce scriu aici, îmi dau bine seama, sună atât de naiv încât îmi vine să roşesc. Mă consolez, totuşi, cu gândul că marile isprăvi ale omenirii au ieşit din întâlnirile fericite dintre maeştri şi discipoli, lumea punându-se în mişcare împinsă de la spate de sublime mecanisme de seducţie.

Mă gândesc, cu toată seriozitatea, la meditaţia aceluiaşi Noica asupra unei anumite parabole biblice: dacă Fiul risipitor şi-ar fi întâlnit maestrul, nu ar fi plecat de acasă. Dacă Fratele şi-ar fi întâlnit maestrul, ar fi plecat. Problema e să nu rămânem încremeniţi în propriile certitudini, să intrăm în mobilitate. Undeva, pe drum, ne vom veni în fire.