Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cum a ajuns Francis S. Collins de la descoperirea genomului uman la aflarea lui Dumnezeu

Cum a ajuns Francis S. Collins de la descoperirea genomului uman la aflarea lui Dumnezeu

Un articol de: Nicolae Achimescu - 07 Feb, 2010

Francis S. Collins este unul dintre cei mai cunoscuţi geneticieni americani, fiind vreme îndelungată directorul Proiectului Internaţional al Genomului Uman. S-a născut şi a crescut într-o fermă modestă a părinţilor săi din Shenandoah Valley, Virginia. Aşa cum el însuşi mărturiseşte (vezi Francis S. Collins, Limbajul lui Dumnezeu. Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei, trad. rom., Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2009, pp. 21-22), la puţine luni după ce a intrat în mediul universitar, era ferm convins că, în pofida faptului că multe credinţe religioase inspiraseră de-a lungul timpului diverse tradiţii artistice şi culturale interesante, totuşi ele nu aveau la bază nici un adevăr fundamental. În fapt, Collins era, ca tânăr student la Facultatea de Chimie a Universităţii din Virginia, un agnostic, adică o persoană care pur şi simplu nu ştie dacă Dumnezeu există sau nu. Ba mai mult, era un fel de agnostic atipic, în sensul că el nu doar că nu ştia dacă Dumnezeu există sau nu, cât mai degrabă nu voia să ştie.

Ulterior, şi-a continuat studiile cu un doctorat în chimie-fizică la Universitatea Yale, fiind preocupat, între altele, de mecanica cuantică şi având ca modele pe Albert Einstein, Niels Bohr, Werner Heisenberg şi Paul Dirac. Treptat, a ajuns la convingerea că toate legile universului pot fi explicate pe temeiul ecuaţiilor şi principiilor fizicii. Această convingere i s-a întărit mai ales după ce a citit biografia lui Einstein, din care a înţeles că acesta nu credea în Yahve, Dumnezeul poporului său, trăgând concluzia că nici un om de ştiinţă raţional nu poate crede în existenţa lui Dumnezeu, riscând să se „sinucidă“ din punct de vedere intelectual. De altfel, acesta este şi momentul în care viitorul mare om de ştiinţă trece încetul cu încetul de la agnosticism la ateism, socotind orice formă de credinţă religioasă drept sentimentalism şi superstiţie depăşită.

Convertirea din spital

Doctoratul în chimie nu i-a oferit suficiente răspunsuri la multele întrebări de care era frământat privind mai ales misterul fiinţei umane. Aşa se face că s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Carolina de Nord, unde avea să afle mai multe lucruri despre genomul uman. Ca student medicinist petrecea multă vreme la căpătâiul bolnavilor, conversând cu aceştia. Ceea ce l-a impresionat cel mai mult, spune el (ibidem, p. 26), era latura spirituală a experienţei prin care mulţi dintre ei treceau. A cunoscut nenumărate cazuri de oameni foarte credincioşi, având o mare linişte interioară, în ciuda cruntei suferinţe pe care trebuiau să o îndure fără să fi făcut nimic ca să o pricinuiască. De multe ori se întreba de ce aceşti oameni nu se revoltau împotriva lui Dumnezeu. Cel mai delicat moment din timpul unor astfel de conversaţii a fost acela în care o doamnă în vârstă, care avea în fiecare zi dureri provocate de o angină severă netratabilă, l-a întrebat în ce crede. Discutaseră până atunci împreună multe probleme legate de viaţă şi moarte, ea împărtăşindu-i de fiecare dată puternica ei credinţă creştină. Derutat complet, s-a îmbujorat şi a reuşit cu greu să bolborosească: „Nu prea ştiu sigur“.

Întrebarea bătrânei doamne a avut un puternic efect asupra tânărului Collins, care abia împlinise douăzeci şi şase de ani. A mers în vizită la un pastor metodist care locuia în vecinătate şi l-a întrebat dacă, într-adevăr, credinţa are vreun sens logic. Răspunsul pastorului a fost unul discret: i-a oferit cartea profesorului C. S. Lewis de la Universitatea din Oxford, intitulată Creştinism. Pur şi simplu, sugerându-i s-o citească. Şi a citit-o cu mare plăcere, fascinat de profunzimea argumentelor intelectuale prezentate de profesor. Atunci şi-a dat seama că toate argumentele sale „împotriva plauzibilităţii credinţei erau şcolăreşti“. Trăia cu sentimentul că Lewis îi ştia toate obiecţiile, uneori „chiar înainte de a le formula“. Când a aflat ulterior că profesorul de la Oxford „fusese şi el ateu şi că încercase să demonstreze netemeinicia credinţei pe baza argumentelor logice“, a înţeles cum de îi cunoştea atât de bine calea. „Fusese şi calea lui“.

„Dumnezeu a dăruit fiecăruia dintre noi o şansă de întrezărire specială a Lui în noi înşine“

Citind argumentele lui Lewis a început să înţeleagă că dincolo de „cotloanele“ ateismului său copilăresc există un Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu deist, care a inventat fizica şi matematica şi care a pus universul în mişcare cu aproximativ 14 miliarde de ani în urmă, după care S-a retras pentru a Se ocupa de alte lucruri mai importante, aşa cum credea Einstein. Dumnezeul pe care începe să-L descopere Collins este un Dumnezeu personal, Care poartă de grijă oamenilor; un Dumnezeu Care „a dăruit fiecăruia dintre noi o şansă de întrezărire specială a Lui în noi înşine. Acesta putea să fie Dumnezeul lui Avraam, dar cu siguranţă nu era Dumnezeul lui Einstein“ (ibidem, p. 36).

Treptat, pentru Collins, credinţa în Dumnezeu începea să devină tot mai raţională decât necredinţa. I s-a descoperit tot mai limpede că ştiinţa, în pofida capacităţii ei incontestabile de a descifra tainele naturii, nu-l va ajuta mai departe în rezolvarea problemei lui Dumnezeu de una singură. Dacă Dumnezeu există, atunci El trebuie să fie în afara lumii fizice şi, prin urmare, instrumentele ştiinţei nu sunt cele mai potrivite pentru a afla ceva despre El. Ascultându-şi „propria inimă“, spune Collins, a început să înţeleagă că „dovada existenţei lui Dumnezeu avea să vină din alte direcţii, iar decizia finală avea să se întemeieze pe credinţă, nu pe dovezi“ (ibidem, p. 37).

Mult mai târziu, zbuciumul său intelectual şi spiritual din aceşti ani ai marilor căutări existenţiale avea să dea roade, mai ales după ce a ajuns un mare om de ştiinţă, preocupat de cercetarea genomului uman. Ştiinţa, prin descifrarea pentru prima oară în istorie a genomului uman, i-a confirmat, i-a validat existenţa lui Dumnezeu pe care o descoperise prin credinţă.

Complexitatea genomului uman ne duce cu gândul la Creatorul lui

Practic, genomul uman constă din ADN-ul complet al speciei umane, codul ereditar al vieţii. Acest text oferit publicului este alcătuit din trei miliarde de litere, fiind scris într-un cod straniu şi criptografic, format din patru litere. Complexitatea informaţiei conţinute în fiecare celulă a corpului uman este uimitoare. De pildă, citirea cu voce tare a acestui cod într-un ritm de trei litere pe secundă ne-ar lua treizeci şi unu de ani, chiar dacă lectura ar continua zi şi noapte. Pe de altă parte, dacă aceste litere ar fi scrise cu un corp de mărime normală pe o hârtie de scris obişnuită şi toate paginile ar fi puse cap la cap, ar forma un turn de înălţimea Monumentului de la Washington, 169 m.

În calitatea sa de conducător al Proiectului Internaţional al Genomului Uman, la finalizarea cercetărilor, s-a aflat alături de preşedintele Bill Clinton de la Casa Albă, participând la festivităţile ce se derulau simultan în mai multe colţuri ale globului. Preşedintele american a fost primul, în seria discursurilor, care a trecut de la perspectiva ştiinţifică la cea religioasă: „Astăzi învăţăm limba în care Dumnezeu a creat viaţa. Suntem cu atât mai copleşiţi de uimire şi veneraţie în faţa complexităţii, a frumuseţii şi a minunii darului celui mai sfânt şi dumnezeiesc al lui Dumnezeu“. Includerea acestui paragraf în discursul preşedintelui a fost susţinută cu tărie de însuşi omul de ştiinţă Francis S. Collins, care a subliniat în discursul său acelaşi lucru: „Este o zi fericită pentru întreaga lume. Încerc un sentiment de umilinţă şi uimire la gândul că am fost primii care au aruncat o privire asupra propriului nostru manual de instrucţiuni, ştiut până acum numai de Dumnezeu“ (ibidem, pp. 8-9).

„Nu există nici un conflict între a fi un om de ştiinţă riguros şi o persoană ce crede în Dumnezeu“

O anume sinteză între ştiinţă şi religie este considerată de unii ca fiind imposibilă. Cu toate acestea, mulţi americani, de pildă, acceptă valabilitatea ambelor adevăruri în existenţa loc cotidiană. Un sondaj recent confirmă faptul că 93% dintre americani împărtăşesc o formă sau alta de credinţă în Dumnezeu; în acelaşi timp, însă, privesc cu încredere şi se bucură de rezultatele ştiinţei: conduc maşini, folosesc curentul electric şi urmăresc buletinele meteo. Tot la fel, conform unui studiu realizat în 1997 în rândul biologilor, fizicienilor şi matematicienilor, care au fost întrebaţi dacă ei cred într-un Dumnezeu Care comunică în mod activ cu oamenii şi la Care aceştia să se roage în speranţa că vor primi un răspuns, 40% au răspuns pozitiv.

Este şi motivul pentru care mesajul lui Francis S. Collins în lumea tot mai secularizată de azi apare ca unul foarte credibil în dialogul dintre ştiinţă şi religie: „În opinia mea, nu există nici un conflict între a fi un om de ştiinţă riguros şi o persoană ce crede într-un Dumnezeu Care are o legătură personală cu fiecare dintre noi. ş…ţ Ştiinţa este singura cale demnă de încredere pentru a înţelege lumea fizică, iar mijloacele ei, atunci când sunt folosite în mod corect, pot pătrunde în profunzimile existenţei materiale. Însă ştiinţa devine neputincioasă atunci când trebuie să răspundă la întrebări de felul: «De ce a luat fiinţă universul? Care este sensul existenţei omului? Ce se întâmplă după moarte?»“.