Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cum e privită credinţa în lumea oamenilor de ştiinţă de azi

Cum e privită credinţa în lumea oamenilor de ştiinţă de azi

Un articol de: Nicolae Achimescu - 11 Apr, 2010

În misiunea sa de evanghelizare, astăzi mai mult ca oricând, Biserica nu-şi poate permite să ignore atitudinea oamenilor de ştiinţă faţă de credinţă. În general, s-a observat şi se observă că anumite aspecte legate de Biserică le oferă acestora posibilitatea unei largi deschideri faţă de credinţă, în vreme ce altele îi determină să aibă mari reţineri sau chiar să o respingă la modul cel mai categoric. Oricum, dincolo de toate acestea, absenţa unui dialog între credincios şi omul de ştiinţă conduce, indubitabil, la neînţelegerea de către acesta din urmă a unor noţiuni atât de importante pentru primul, cum ar fi adevărul suprem, Dumnezeu, actul creaţiei.

Între altele, cel mai amintit exemplu privind reticenţa oamenilor de ştiinţă faţă de credinţă rămâne în continuare ceea ce s-a chemat "afacerea" Galilei. Aceasta reprezintă, în principal, simbolul relaţiilor rele în cuplul ştiinţă-credinţă în Occident. Aşa cum s-a subliniat, această problemă simbolizează esenţa confruntării între un adevăr dogmatic, adevărul Bisericii, şi un adevăr ştiinţific, încă şi astăzi. În 1633, Biserica Catolică, socotind că este singura autoritate, în afară de Dumnezeu, care ar cunoaşte adevărata reprezentare a cosmosului şi materiei, îl condamnă pe Galilei, inventatorul ştiinţei experimentale, obligându-l să retracteze afirmaţiile "eronate" pe care le făcuse, dar în special pe aceea: cartea naturii este scrisă în caractere matematice. Momentul acesta marchează, de altfel, ruptura acordului pus a priori de Occidentul creştin între cartea naturii şi Biblie.

În lumea ştiinţifică, credinţa este privită deseori ca un fel de salt în iraţional

În dioceza Saint-Étienne din Franţa a fost realizat un studiu-anchetă, având ca temă Credinţa şi Biserica pentru oamenii de ştiinţă, pe baza unui chestionar distribuit în 1000 de exemplare: unor persoane care lucrau în domenii precum matematica, fizica, chimia, biologia, medicina sau tehnologiile industriale. Rezultatele au fost publicate în anul 1990, deci cu două decenii în urmă (vezi revista Chrétiens en Marche/, nr. 170, 16 décembre, 1990). La întrebarea: ce vă atrage cel mai mult în demersul unui credincios?, 60% dintre cei chestionaţi au răspuns: căutarea adevărului, a Absolutului. În replică, la întrebarea: ce vă deranjează cel mai mult la un credincios?, 70% au răspuns: faptul că aparţine unei structuri ecleziale încremenite, puţin deschisă schimbării. Pe de altă parte, la întrebarea: ce vă atrage cel mai mult în demersul ştiinţific?, pentru 80%, răspunsul a fost: rigoarea, obiectivitatea, logica, libertatea de gândire, capacitatea de schimbare.

Mai mult decât în oricare altă parte, în lumea ştiinţifică, credinţa este privită deseori ca un fel de salt în iraţional. Din acest motiv, ea continuă să provoace rezerve şi uneori teamă, chiar dacă reuşeşte să şi atragă pe mulţi. O anume sete de Absolut şi de credinţă au fost evocate de 60% dintre persoanele chestionate, nepracticante sau fără religie. Cu toate acestea, respondenţii n-au spus nimic despre locul pe care-l ocupă raţiunea şi Revelaţia în experienţa credinţei.

Este evidentă această dihotomie între raţiune şi credinţă, care se fundamentează, de asemenea, pe filosofia kantiană cu cele două cunoaşteri de care vorbeşte filosoful german. Cele două legi care se impun spiritului, respectiv "cerul înstelat" de deasupra şi "legea morală" din interior, sunt asimilate celor două regimuri distincte, fără relaţie, ale raţiunii. Dihotomia de care vorbeam domină de multă vreme gândirea multor oameni de ştiinţă europeni. Însă la fel de adevărat este că, de multe ori, ei înşişi sunt aceia care au făcut atât de rigidă gândirea mult mai nuanţată a lui Kant.

Divorţul dintre raţiune şi credinţă este determinat, nu de puţine ori, de decalajul profund existent între o formaţie cu profil tehnic şi ştiinţific, pe de o parte, şi o formaţie umanistă şi spirituală, pe de altă parte. Şi aceasta chiar dacă printre oamenii de ştiinţă descoperim mari umanişti. După cum trebuie recunoscut că iniţierea filosofică este insuficientă sau uneori lipseşte cu desăvârşire din cursurile universitare.

Există în lumea de azi o criză a noţiunii de adevăr

Totodată, faptul că filosofii sau teologii resping foarte rapid întrebările, câteodată naive, puse de oamenii de ştiinţă în legătură cu sensul existenţei, Dumnezeu sau credinţa, nu face altceva decât să fortifice, în realitate, acea ruptură între raţiune şi credinţă. O ruptură care datează de prin secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, atunci când ştiinţele experimentale ale naturii, filosofia şi teologia au pornit-o, cine ştie pentru câtă vreme, fiecare pe drumul propriu.

Criza noţiunii de adevăr în lumea de azi e un exemplu în acest sens. Şi ea se datorează, între multe altele, şi unei veritabile crize a limbajului: comunicarea între oamenii de credinţă şi credincioşi e marcată de intraductibilitatea conceptelor dintr-un domeniu în altul (A. Delzant, Un problčme résurgent, science et foi, éd. J. Joré, L'identité chrétienne, Desclée de Browen, Paris, 1990, p. 51). Aceleaşi cuvinte au semnificaţii diferite. Astfel, atunci când unii sau alţii vorbesc despre noţiuni cum ar fi "real", "simbol", "natură" sau "creaţie", ei nu le conferă acelaşi sens. De aceea, astăzi e nevoie de tot mai multă interdisciplinaritate pentru a se putea găsi cât de cât un limbaj noţional comun al oamenilor de ştiinţă, filosofilor şi teologilor.

Conform aceluiaşi studiu sociologic amintit, 90% creştini practicanţi, ca şi 70% dintre celelalte persoane chestionate au afirmat că ştiinţa singură nu este suficientă pentru a înţelege lumea. Aceasta demonstrează că scientismul, deşi încă foarte prezent în societatea de azi, apare totuşi depăşit în rândul oamenilor de ştiinţă consultaţi aici, indiferent de convingerile lor religioase. Acest aspect apare cu atât mai evident la fizicieni, matematicieni, biologi şi medici.

Trecând într-un alt registru al analizei, se remarcă faptul că 60% dintre respondenţi afirmă că formaţia şi practica lor cu un caracter ştiinţific îi determină uneori să-şi pună problema existenţei lui Dumnezeu, dincolo de convingerile lor religioase. Acest lucru relevă deschiderea actuală spre problema lui Dumnezeu în lumea ştiinţifică şi în restul societăţii occidentale de azi. E la fel de adevărat, însă, că 40% afirmă că nu şi-au pus niciodată problema lui Dumnezeu pornind de la activitatea lor ştiinţifică. Ba mai mult, trebuie reţinut că există o mare deosebire între a-ţi pune problema existenţei lui Dumnezeu şi a face pasul următor spre credinţa în Dumnezeu. Oricum, având în vedere că 60% dintre cei chestionaţi, fără a fi practicanţi sau neavând o religie, manifestă o anume sete de Absolut sau de credinţă, trebuie trasă concluzia că vechea opoziţie ştiinţă-religie şi-a pierdut mult din amploarea sa de altădată. Se întrevăd, într-un fel, sfârşitul scientismului, ca şi interesul crescând pentru spiritual, chiar dacă apartenenţa la o Biserică rămâne o barieră pentru multă lume.