Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cum este văzut Iisus Hristos în Coran

Cum este văzut Iisus Hristos în Coran

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 14 Oct, 2007

În viziunea Coranului, ultimul şi cel mai mare profet al cuvântului lui Dumnezeu a fost Mahomed. Între cei care i-au precedat a fost şi Iisus. Faptul că Mahomed vorbeşte deseori despre Iisus Hristos în cuvântările sale devine astfel explicabil. Tonul folosit de el este, în general, unul polemic, dar polemica sa nu este îndreptată împotriva lui Iisus, ci împotriva creştinilor, pe care Mahomed îi consideră responsabili de falsificarea imaginii lui Iisus şi a învăţăturii sale. Este şi motivul pentru care el se consideră un fel de salvator al adevăratului profil şi rol al lui Iisus Hristos în istoria mântuirii. Principalul reproş făcut creştinilor este acela de a-i fi transformat pe Iisus şi pe Fecioara Maria în adevăraţi „dumnezei“.

Deşi respinge calitatea de Fiu al lui Dumnezeu pentru Iisus Hristos, Mahomed vorbeşte cu mult respect în Coran despre „profetul“ Iisus. Îl aminteşte în paisprezece capitole ale Coranului, fiind alături de Avraam şi Moise între cele mai des consemnate personaje biblice (vezi H. Räisänen, „Das koranische Jesusbild“, p. 87). Mai mult decât atât, în aceeaşi viziune coranică, Iisus Hristos face parte din istoria mântuirii neamului omenesc. Cel mai frecvent, Iisus este numit „fiul Mariei“, care era fecioară. Iosif, logodnicul Mariei, nu este pomenit în Coran. În mod interesant, pericopa despre vestirea naşterii lui Iisus, făcută de îngerul Gavriil, în centrul căreia se află naşterea din fecioară, este singurul eveniment complet privind istoria lui Iisus Hristos relatat în Coran (cf. Lc. 1, 26-38).

În sura 19, 30-33, Iisus spune despre Sine: „Eu sunt robul lui Dumnezeu! El mi-a dăruit Scriptura (Evanghelia, n.tr.) şi m-a făcut profet! Şi El m-a binecuvântat, oriunde aş fi, şi mi-a poruncit rugăciune şi milostenie, cât voi trăi, şi bunăcuviinţă faţă de născătoarea mea! Şi nu m-a făcut pe mine trufaş, nici ticălos! Şi pacea fie asupra mea în ziua în care m-am născut şi în ziua în care voi muri şi în ziua în care voi fi adus la viaţă din nou!“ Cel care vorbeşte aici este pruncul Iisus, aflat în leagăn (cf. sura 19, 29). Ziua revenirii la viaţă după moarte, conform Coranului, nu înseamnă învierea din morţi a treia zi, despre care se vorbeşte în Evanghelie, ci învierea de la sfârşitul lumii, de care vor avea parte toţi oamenii. Misiunea de a fi profet îi revine lui Iisus asemenea altor trimişi ai lui Dumnezeu, cum ar fi Ioan Botezătorul (sura 3, 39) sau altora care au fost ucişi (sura 4, 155), dar în special Mahomed, socotit cel mai mare profet. Cuvintele rostite de Mahomed, în continuarea celor spuse de pruncul Iisus, în sura 19, 34, „acesta este Isus, fiul Mariei! Aceasta este povestea adevărată de care ei se îndoiesc!“, sunt practic îndreptate împotriva credinţei creştine privind dumnezeirea lui Iisus Hristos. Potrivit credinţei musulmane, Iisus este doar fiul Mariei, ci nu Fiul lui Dumnezeu: „Nu se cuvine ca Dumnezeu să-şi atribuie un fiu!“ (sura 19, 35).

În Coran, Iisus este numit de unsprezece ori Hristos (cf. surele 4, 172; 5, 17; 5, 72; 5, 75; 9, 30 şi 31), iar de trei ori ca Iisus Hristos (vezi surele 3, 45; 4, 157; 4, 171). Totuşi, nici unul dintre aceste locuri nu lasă să se înţeleagă caracterul de Mesia al lui Hristos. E vorba mai degrabă de un nume propriu, prezent încă de timpuriu în spaţiul creştin. Acest fapt se explică prin aceea că mărturisirea lui Iisus Hristos, respectiv că Iisus este Hristosul, Mesia, era de o mare importanţă, în special pentru creştinii proveniţi din rândul iudeilor. În schimb, în spaţiul creştinilor proveniţi din rândul păgânilor, o atare mărturisire era uneori ignorată (vezi J. Gnilka, „Bibel und Koran. Was sie verbindet, was sie trennt“, p. 106).

Discutabilă din perspectivă coranică este şi desemnarea lui Iisus Hristos drept Cuvântul lui Dumnezeu: „Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El“ (sura 4, 171), sau : „O, Maria! Dumnezeu îţi vesteşte un cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa“ (Mesia, Iisus, n.tr.), aşa cum se afirmă în sura 3, 45. Aceste citate din Coran n-au nimic în comun cu hristologia nou-testamentară despre Logosul divin, potrivit căreia Hristos este întruparea Logosului veşnic al lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1). Textele coranice fac trimitere exclusiv la puterea creatoare a lui Dumnezeu (cf. sura 3, 39). Naşterea lui Hristos din fecioară, preluată de Coran din Evanghelia după Luca, 1, nu este altceva decât expresia puterii creatoare a lui Dumnezeu: „Dumnezeu creează ceea ce voieşte El. Când El hotărăşte un lucru, El spune doar «să fie» şi el este de îndată!“ (sura 3, 47). De aceea, în viziunea lui Mahomed, crearea lui Adam este mai importantă decât naşterea din fecioară a lui Iisus, pentru că Adam n-a avut nici tată, nici mamă (cf. surele 3, 59; 15, 26-30).

O deosebire esenţială între tradiţia coranică şi cea nou-testamentară vizează, de asemenea, caracterizarea lui Iisus Hristos. În Evanghelia după Luca 1, 32-33, Îngerul Gavriil îi spune Fecioarei Maria despre Iisus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.“ Coranul, însă, ignoră calitatea de „împărat“ spiritual a lui Iisus, originea sa davidiană, dar în primul rând faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Pentru Mahomed, Hristos rămâne doar un trimis al lui Dumnezeu, care face cunoscută revelaţia lui Dumnezeu, şi nimic mai mult.

De asemenea, Coranul nu aminteşte nimic despre activitatea publică a Mântuitorului Hristos. Nu există decât doar câteva aluzii sumare şi generale. De pildă, în sura 3, 49, Iisus apare în ipostaza celui care săvârşeşte multe minuni: „Eu plămădesc pentru voi din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se face o pasăre vie, cu voia lui Dumnezeu. Şi-l voi tămădui pe orb şi pe lepros şi-i voi învia pe morţi, cu voia lui Dumnezeu.“ Aceste informaţii au fost preluate de Mahomed din evangheliile aprocrife, care au încercat să se substituie biografiei evenimentelor din copilăria şi tinereţea lui Iisus Hristos (cf. W. Schneemelcher, „Neutestamentliche Apokryphen“, I, p. 353).

Cea mai mare contradicţie între Coran şi Noul Testament vizează filiaţia divină a lui Iisus Hristos şi calitatea Sa de Mântuitor al lumii, prin moartea Sa pe Cruce, ambele reprezentând fundamentul credinţei creştine. Coranul nu doar că respinge cele două aspecte ale rolului şi rostului lui Iisus Hristos în istorie, ci chiar îi ameninţă cu chinurile iadului pe cei ce ar împărtăşi o asemenea credinţă: „Necredincioşi sunt aceia care spun: «Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei!» Doar a zis Mesia: «O, fii ai lui Israel, adoraţi-L pe Dumnezeu, Domnul meu şi Domnul vostru!» Pe cel care aşează lângă Dumnezeu pe altcineva, Dumnezeu îl va opri de la Rai, iar adăpostul lui va fi Focul şi cei nelegiuiţi nu vor afla ajutor“ (sura 5, 72); „Credeţi, aşadar, în Dumnezeu şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi «Trei»!“ (sura 4, 171), se spune în Coran, blamând astfel credinţa creştină în Dumnezeul cel în Treime.

Afirmaţiile din Coran privind moartea lui Hristos sunt foarte puţine. Oricum, pentru Mahomed, indiferent dacă a avut loc pe Cruce, moartea lui Iisus nu are nici o valoare soteriologică. În concepţia sa, o astfel de moarte contravine atotputerniciei lui Dumnezeu, Care se află totdeauna în apropierea trimişilor Săi şi le vine în ajutor: „Adu-ţi aminte când Dumnezeu a zis: «O, Isus! Eu îţi voi da o răsplată îmbelşugată, te voi înălţa la Mine, te voi mântui de cei care nu cred (evrei, n.tr.) şi îi voi pune pe cei care te-au urmat (apostolii şi cei care i-au urmat, n.tr.) peste cei care nu cred până în ziua învierii»“ (sura 3, 55). Prin urmare, Dumnezeu nu numai că nu L-a părăsit pe Iisus, dar chiar L-a adus la Sine şi L-a eliberat de necredincioşi (cf. sura 4, 158). Controversat rămâne modul în care trebuie înţeleasă „răpirea“ lui Iisus de către Dumnezeu, ţinând seama de faptul că, în Vechiul Testament, Enoh şi profetul Ilie au fost ridicaţi la cer cu trupul. Conform surei 19, 33, Iisus moare ca toţi ceilalţi oameni, pentru ca la sfârşitul lumii să învie. Nu este exclus ca, şi de această dată, Mahomed să exprime un punct de vedere inconsecvent.

În fine, este de remarcat şi prezenţa lui Iisus Hristos la Judecata de apoi, aşa cum reiese din sura 4, 159: „Iar în Ziua de Apoi, el (Iisus, n.tr.) va fi martor împotriva lor“, adică a tuturor contemporanilor Săi, amintindu-ne de cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Luca 12, 8: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.“