Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Cum ne întunecă o mulţime de lucruri frumuseţea verii

Cum ne întunecă o mulţime de lucruri frumuseţea verii

Un articol de: Constantin Iftime - 23 Iun, 2011

Am trecut prin iureşul plăcut al evenimentelor de sfârşit de an şcolar. Ceva din frumuseţea luminii de iunie se insinuează în memoria acestora. O memorie care pulsează viu cu vibraţii ce depăşesc uşor graniţa intimităţii, extinzându-se blând spre cei din jur. În fiecare familie, în aceste zile, se instalează pacea, dar şi freamătul unui mare eveniment. Bucuria sfârşitului de an şcolar seamănă mai mult cu un început. Aş putea spune că, în plan cultural şi spiritual, primim soluţii plăcute pentru mulţimea contradicţiilor, care ne asaltează la fiecare pas. Nu se spune oare că frumuseţea se hrăneşte din substanţa sub specia coincidentia oppositorum?

Când tocmai găsisem astfel de chei pentru iureşul micilor probleme care veneau peste noi, în aceste zile frumoase, o întrebare se repeta tot mai îndărătnic. Soţia mea, care trebuia să administreze toate pregătirile celor trei copii ai noştri pentru serbările de sfârşit de an, a formulat, oarecum fără cruţare, această nelinişte care ne dădea târcoale. Tu nu simţi că o mulţime de lucruri parcă ne pândesc şi ne hărţuiesc bucuriile acestor zile atât de luminoase? Sesizasem şi eu că orice mic detaliu ne cerea să căutăm şi să cumpărăm diverse lucruri. Mai întâi, ne-au trebuit diferite articole de îmbrăcăminte, de la rochiţe până la un costum popular pentru cel de la grădiniţă. Fiecare lucru, la rândul lui, impunea în jurul lui alte necesităţi. Rochiţa avea nevoie de fundă, costumul popular de pălărie, de brâu sau sandale ca nişte opincuţe. Spiritul acestei necesităţi creştea în amploare ca un pârâu, în care, de pe o mulţime de versanţi, se revărsau alte firişoare de apă. Simţeam cum, în ansamblul naturalului, fericirea căminului nostru se echilibra, într-un fel firesc, cu o mulţime de alte lucruri.

Aveam acum imaginea concretă a unei probleme care ne ameninţă tot mai mult vieţile. O mulţime de spirite din epoca modernităţii, de altfel, şi-au exprimat temeri cu privire la înmulţirea lucrurilor din jurul nostru. Scriitori sau filosofi ai culturii vorbesc chiar despre o boală a veacului. Am înţeles că ceea ce odată reprezenta un sens al vieţii, un sens care avansa în profunzime, astăzi totul se produce doar la nivel orizontal. Omul clasic îşi asuma valori din adâncimea spiritului, iar lucrurile ascultau de liniile de forţă ale adâncimii, înmulţindu-se cu măsură, pe când omul modern, inversând, dintr-un motiv încă necunoscut, terminalele reţelei spiritului, îşi înmulţeşte lucrurile, mai întâi, şi pe urmă caută, indirect, prin intermediul lor, accesul la spirit. Pare o logică corectă.

Ştiinţele s-au înmulţit, iar înmulţirea lor, care s-a produs tot prin adăugare, tot prin înnodarea unor noi segmente de lanţuri seriale pe orizontală, a creat o mulţime de tehnologii, care produc tot mai accelerat lucruri cât mai sofisticate. Ne aflăm deja în iureşul unei naturi tot mai superficiale. Iar sufletul nostru reacţionează firesc. Vrea să iasă din vertij. O soluţie ar fi să punem piciorul în prag. Gata cu avântul ştiinţelor şi tehnologiilor. Gata. Să ne întoarcem la timpurile simplităţii naturale. Cum? Asta ar însemna, ca să revenim la o normalitate mai veche, să oprim invazia lucrurilor, să devenim, cumva, duşmanii raţiunilor care le multiplică. Într-un fel, ştiinţele şi tehnologiile ar fi formele concrete ale unui asemenea duşman invizibil.

Când am încercat, oarecum înciudaţi şi strâmtoraţi, să punem capăt cumpărăturilor care nu se mai terminau, pentru pregătirea în detaliu a sărbătorilor de sfârşit de an, am constatat că, odată cu supărarea noastră, se întuneca şi frumuseţea acelor zile. Iniţial, ceva din această înciudare a alimentat spiritul de contradicţie sau o anume înstrăinare de ceilalţi şi chiar neiubirea. Soluţia a venit tot din adânc. Ca într-o rugăciune, simplitatea şi bunătatea au început să aranjeze cu mâini delicate lucrurile din jur. Renunţam împăcaţi la o mulţime dintre ele. Iar serbările le-am trecut numai cu ce am avut la îndemână.

Ce se întâmplă, totuşi, la nivel general? Încercând să punem umărul în contra valului de necesităţi aiuritoare, până la urmă, vom ajunge să ne sleim. Să ne pierdem pacea sufletului. Să ne smintim. Calea de acces cred că duce tocmai în sens invers. Să ne cultivăm pacea sufletului, să învăţăm cum se face şi se întreţine frumuseţea, iar toate aceste contradicţii se vor înfrunta şi seca departe de noi.