Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Curajul înaintașilor

Curajul înaintașilor

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 24 Mar, 2019

Recentul articol scris de Dan Ciachir și intitulat „Un Patriarh la teatru”, în care se povestește cum Patriarhul Justinian Marina a fost prezent în 1956 la o reprezentație a Teatrului Național din București cu piesa „Apus de soare ”, mi-a reamintit de viața Bucureștiului în timpul comunismului, pe care am trăit-o și pe care nu vreau să o uit. Desi­gur că prezența unui înalt ierarh la o piesă de teatru sau un concert de muzică clasică este un act de normalitate, un gest cultural de la sine înțeles și care, în timpuri obișnuite, nu ar trebui să devină o preocupare pentru cărțile de istorie. Când, în perioada interbelică, George Enescu a concertat la Sibiu, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, a fost de față la concert. Nu dintr-o îndatorire protocolară, ci din dorința ierarhului de a-l auzi pe marele interpret. Se spune că, atunci când Mitropolitul a trimis un secretar la ­George Enescu pentru a-l întreba la ce oră va începe recitalul, marele compozitor și solist a răspuns: „De îndată ce Înaltpreasfinția Sa va da binecuvântarea”.

Lucrurile n-au rămas așa. Deja Guvernul Groza dusese o politică agresivă de izolare a Patriarhului Nicodim, care a fost consecvent „scos” din viața publică și căreia bătrânul Patriarh îi făcea cu greu față. Din acest motiv, prezența la teatru în 1956 a Patriarhului Justinian a devenit un eveniment istoric, un gest îndrăzneț, dar important pentru a înțelege unde s-a ajuns prin politica dusă de partid, de izolare a Bisericii. Faptul că marele actor George Calboreanu a căzut în genunchi în fața Patriarhului Justinian, chiar dacă acest lucru s-a petrecut după spectacol, în cabina actorului, răspunde definitiv la întrebarea dacă această politică antieclesială era un succes sau nu.

Da, lucrurile nu au rămas așa cum a crezut partidul, iar Patriarhul Justinian a venit din nou la teatru. Bartolomeu Anania scrisese prima lui piesă de teatru, „Miorița”, și aceasta s-a jucat pe scena unui teatru bucureștean. E drept, trecuseră zece ani și la București se schimbaseră multe. În 1956 i-ar fi fost imposibil lui Bartolomeu Anania să prezinte o piesă de teatru și încă una în care să se vorbească despre „Miorița”. Acum se putea. Între timp, „Miorița” intrase din nou în legalitate, era voie să vorbești de poezia lui Alecsandri, iar autorul nu semna cu numele său de călugărie, ci cu cel civil, Valeriu Anania. Am fost și eu la premieră, care a avut loc la Teatrul „Barbu Ștefănescu Delavrancea”, locație astăzi dispărută. Sala era pe undeva pe șoseaua Ștefan cel Mare, cam între Piața Victoriei și strada Polonă, pe partea dreaptă cum mergi dinspre Piața Victoriei către Bucur Obor, dar îmi este greu a spune exact unde se găsea ea. Dacă mi-aduc bine aminte, teatrul a fost închis prin 1970 și apoi clădirea a fost demolată, așa cum se obișnuia la București. Era o sală mare, cu balcon, cu pereții plini de ornamentații elegante, în care încăpeau ușor 200-300 de oameni, așa cum erau, în acel timp, mai multe clădiri de spectacol în Capitală. Mă gândesc la fostele cinematografe „Arta” de pe Calea Călărași sau „Tomis” unde începea Calea Văcărești, nu departe de Biserica „Sfânta Vineri”. Sala se umpluse până la ultimul loc. Venise toată lumea bună a teatrului bucureștean și era o atmosferă de adevărată premieră. La balcon, în rândul întâi, ședeau Patriarhul Justinian împreună cu membrii Sfântului Sinod. Rolul principal era jucat de actorul Alexandru Repan, pe atunci foarte tânăr, dar binecunoscut și considerat unanim ca fiind un talent de excepție. La finalul repre­zentației s-a aplaudat entuziast. Pe neșteptate, întreaga sală s-a ridicat în picioare și toți cei prezenți s-au întors cu fața către Patriarh, aplaudând frenetic minute în șir. A fost un moment de neimaginat. Paul Anghel și Ioan Alexandru ne spuneau, câteva zile mai târziu, că pentru partid devenise imposibil să mai ignore în viața publică prezența Patriarhului Justinian. Seara de la teatru a fost un moment cu totul special, chiar dacă doar pe plan simbolic, fără vreo conse­cință în lumea reală. Sau poate tocmai aceasta a fost victoria acelei seri: nimeni, sărbătorindu-l public pe Patriarh, nu a avut de suferit.

Partidul și-a luat totuși, într-un anumit fel, revanșa. Piesa lui Bartolomeu Anania devenise cunoscută și, după un timp, a fost televizată. Pe atunci, la televiziune nu exista decât un singur program. În fiecare marți seară se difuza o piesă de teatru. O săptămână mai târziu, s-a transmis „Casa Bernardei Alba” a dramaturgului spaniol de stânga Federico Garcia Lorca, asasinat în 1936 de trupele lui Franco, în timpul Războiului Civil din Spania. În ziua următoare, un ziar bucureștean a publicat un articol unde se scria că în fiecare marți apar la televizor piese de teatru în care se tot vorbește despre moarte, dar, dacă piesa lui Garcia Lorca este un monument cultural, fiind foarte bună, este greu de înțeles de ce s-a difuzat „Miorița” lui Valeriu Anania, un text fără consistență, absurd și fără rezonanță la public. Toată lumea a înțeles atunci că acesta era răspunsul partidului la acea memorabilă seară de teatru.

Mai târziu, după ani, Patriarhul Iustin Moisescu a avut curajul de a acorda un interviu unui ziarist francez. Era o perioadă când relațiile politice dintre România lui Ceaușescu și Franța erau foarte tensionate. „Încercăm să facem tot ceea ce se poate face pentru Biserică în actuala situație”, a declarat Patriarhul Iustin cu o sinceritate care a fost imediat remarcată și înțeleasă de presa franceză a vremii. Privind acum la tot ceea ce a fost atunci, sunt sigur că a fost voia Domnului ca noi să trecem peste toate acele greutăți. Am știut să ne folosim de orice șansă, de orice motiv, pentru a spera și pentru a crede mai departe. Din acest motiv, trebuie vorbit și povestit despre curajul înaintașilor. Ar fi nedrept să-i uităm, ar fi chiar nefast să o facem.