Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De ce e nevoie şi de o educaţie pentru frumos

De ce e nevoie şi de o educaţie pentru frumos

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 21 Noi, 2011

Formarea publicului pentru receptarea frumosului artistic este deschizătoare şi potenţatoare a unei integralităţi în ceea ce priveşte conturarea personalităţii. Educaţia în perspectiva artelor imprimă un sens şi o conotaţie afectivă pentru multe dintre achiziţiile şcolare. Ea nu se rezumă la o iniţiere tehnică în receptarea unui produs sau gen artistic anume. Educaţia pentru frumos poate aduce la viaţă posibilităţi şi aptitudini ascunse ale copiilor. Prin artă, trebuie cultivată bucuria creaţiei şi a experienţei artistice. În preajma artei se va resimţi bucuria lucrului nou făcut.

Orice proiect educativ responsabil îşi asumă şi o poziţie în raport cu formarea estetică şi artistică a persoanelor. Educaţia pentru arte denotă un anumit mod de a vedea umanul, o filosofie de viaţă aparte, o viziune despre ce este mai de preţ pentru devenirea fiinţei. Importanţa pe care preţuirea artei o are în societate dă măsura valorică a respectivei societăţi. Educaţia pentru artă este deschizătoare de noi orizonturi, pentru că ea dezvoltă spiritul interogativ, reflexiv. Educaţia pentru artă devine o educaţie a sinelui în perspectiva integrării în umanitate.

Educaţia simţurilor, a gustului estetic, formarea atitudinilor şi a unui ideal estetic nu trebuie să fie doar apanajul disciplinelor artistice. Ea are un caracter transversal. Aceasta este o preocupare a tuturor disciplinelor, în măsura în care ele ţintesc nu numai formarea intelectului, ci şi a sensibilităţii (după cum, la fel de bine, prin disciplinele artistice se vor transmite şi cunoştinţe, făcându-se astfel, printre altele, şi educaţie intelectuală). De aceea, ori de câte ori este cazul, se va viza frumuseţea zonei pe care disciplina o are în vedere (natura vie - la biologie, natura fizică - la geografie, perfecţiunea divină - la religie, comportamentul uman - la psihologie, armonia calculelor - la matematică etc.). Dacă adevărul şi binele, de pildă, sunt vizate de mai multe discipline, de ce nu s-ar întâmpla la fel şi cu frumosul?

Problematica frumosului (creat, dar şi receptat) se regândeşte cu fiecare generaţie în parte, întrucât aceasta este purtătoare de noi viziuni şi aspiraţii. Categoria de frumos este una modificabilă, dilatantă, generatoare de interogaţii şi dispute. În perspectiva postmodernă, graniţele dintre cult şi popular se relativizează; la fel, între arta statuată şi experiment, între elevat şi vulgar.

Cultura artistică este un câmp caracterizat prin practici, cunoştinţe, opere, dar şi o serie de operaţii mentale particulare, reflecţii, probleme generate de fenomenul artistic. În era numerică asistăm la noi evoluţii ale artelor, la noi modalităţi de impunere a acestora conştiinţei publicului. Dacă e să ne raportăm la disponibilizarea artelor, constatăm tendinţe de virtualizare a prezenţei lor, de transferare prin intermediul cyberspaţiului. Muzeul devine virtual; nu ne mai ducem noi în el, ci vine el la noi, îl "prezentificăm" pe propriul monitor al calculatorului. Dispunem de operele de artă după bunul plac, ne "mişcăm" în sala de expoziţie după cum dorim, insistăm asupra unui tablou sau detaliu al acestuia după pofta inimii. Virtualizarea artei presupune o re-formare a aparatului nostru receptiv, o reorientare a organelor de simţ şi a mentalului nostru, pentru a "sesiza" ipostaze inedite, imateriale, pentru a le "manevra" într-un mod personalizat. Televiziunea, ea însăşi, devine nu numai un mijloc de vehiculare a artei, ci şi instrument de intervenţie formală, de facilitare şi de creare a noi genuri (vezi video-clipul muzical), care nu ar avea sens înafara acestui cadru tehnic. Cultura nu mai este un obiect concret, un bun identificabil, ci un raport cu aceste obiecte, o relaţie ce generează ea însăşi semnificaţii suplimentare.

Valoarea unei opere de artă este dată uneori de context, în urma unei puneri în scenă, a unei reprezentări, a unei investiri cu sens. Lăcaşurile de artă devin asemenea unor "temple" în care se oficiază apariţia divinităţii, se celebrează ivirea valorii, întruparea ei în nişte artefacte sau materii cu acordul unor martori, al celor ce receptează şi se încred în generarea valorii. Valoarea nu se dă, ci se face (şi re-face) ori de câte ori o conştiinţă receptoare o doreşte, o proiectează, o investeşte, o construieşte.