Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „De ce eu?“: un thriller despre catacombele justiţiei româneşti

„De ce eu?“: un thriller despre catacombele justiţiei româneşti

Un articol de: Elena Dulgheru - 13 Mar, 2015

Cel de-al treilea lungmetraj al lui Tudor Giurgiu, intitulat „De ce eu?“, este un thriller politic cu acţiunea plasată după 1989. Este şi cel mai reuşit lungmetraj, sau măcar cel mai epurat de note în falset al tânărului regizor, producător, director al celui mai important festival de film autohton, membru al Academiei Europene de Film, fost preşedinte-director general al TVR, iniţiator al Premiilor Gopo, pe scurt, al celui mai energic şi ambiţios dezvoltator al show-bizului cinematografic din România.

Aflat încă în căutare de sine ca regizor, Tudor Giurgiu îşi alege subiectele nu din perspectiva autorului, adică a credinţei în subiectul abordat şi a aderenţei intime la acesta, ci din cea a producătorului, adică a potenţialului succes de audienţă. De aici, slalomul printre subiecte picante greu verosimile, ca o dramă cu adolescenţi de la ţară, deviaţi între incest şi lesbianism („Legături bolnăvicioase“), la comedia „Despre oameni şi melci“, o fantezie despre prostituarea minerilor români şomeri prin vânzarea de spermă şi umilirea lor de către occidentali, care din „şovinism“ le refuză „produsul“. Graţie promovării energice susţinute de abilul producător atât în ţară, unde stabileşte recorduri de încasări, mizând activ pe distribuţia în provincie, cât şi a celei din festivaluri, a căror piaţă o cunoaşte bine şi o exploatează inteligent, ambele filme au câştigat o vizibilitate oarecum disproporţionată faţă de valoarea lor intrinsecă.

Totuşi, o calitate - specifică celor mai coerente manifestări ale Noului nostru val - îşi spune constant cuvântul în personalitatea polivalentului manager şi cineast, şi anume pragmatismul şi interesul pentru dialogul cu publicul (mai mult decât pentru cel cu sine însuşi), adică deschiderea totală faţă de cinema-ul cu potenţial comercial, ceea ce este un atu important într-o cinematografie care abia de câţiva ani îşi pune în mod susţinut această problemă.

„De ce eu?“ este primul lungmetraj al lui Tudor Giurgiu în care acesta reuşeşte să se apropie cu destulă fidelitate şi înţelegere de problematica abordată şi de adevărul uman implicat de aceasta. Preluând formule din filmele americane de gen, Giurgiu construieşte un thriller cvasipoliţist, în care motorul nu este „acţiunea“ în sensul spectacular al cuvântului, ci tensiunea psihologică dezvoltată în jurul luptei pentru justiţie a personajului principal.

Filmul este o evocare a cazului procurorului Cristian Panait, sinucis la numai 29 de ani în urma eşecului soluţionării dosarului de corupţie al unui coleg de breaslă mai vârstnic. Cazul stârnise la vremea respectivă (în 2002) destulă furtună mediatică, din cauza bănuielilor de presiuni psihologice la care ar fi fost supus tânărul procuror de către mafia juridică românească.

Tudor Giurgiu reia acest caz rămas nesoluţionat, nu din dorinţa de a descâlci iţele complicate şi, posibil, încă periculoase ale mafiei politice româneşti, ci din aceea de a urmări destinul descendent al unui personaj exemplar, tragedia unui luptător solitar pentru dreptate şi adevăr, care cedează psihologic când îşi simte neputinţa de a lupta cu sistemul. Filmul are meritul de a reintroduce decent din punctul de vedere al realismului modelul personajului cavaleresc, luptător pentru dreptate şi adevăr (un fel de replică la „comisarul Moldovan“, fără pistol şi machiaj ideologic), model compromis pe termen lung de filmele propagandei comuniste şi, de aceea, practic inexistent în noul cinema românesc, care a preferat să cultive imaginea antieroului sau apolitismul.

Protagonistul, Cristian Panduru în film (interpretat de actorul brăilean Emilian Oprea - un debut promiţător în cinema), este urmărit pe durata a câteva luni, din momentul când acesta, proaspăt mutat la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului Curţii Supreme de Justiţie, primeşte spre rezolvare dosarul unui procuror din Oradea, bănuit de corupţie, până la momentul sinuciderii lui Cristian. Cu toate că e susţinut moral de un coleg mai vârstnic (alias Mihai Constantin), Cristian Panduru nu reuşeşte să ducă la capăt un interogatoriu cu acuzatul, care se eschivează abil de la întrebări, invocând aspecte ale procedurii legislative care să-l favorizeze, şi din motive similare eşuează realizarea percheziţiei la domiciliul acuzatului, care reuşeşte de fiecare dată să-l intimideze. Descurajat în privinţa competenţelor sale profesionale, cât şi de faptul că, în urma celor două eşecuri, şansele de rezolvare a cazului devin tot mai slabe, Cristian intră în panică, pierzând până la urmă şi suportul colegilor săi, care regretă că au dat un dosar atât de complicat unui începător şi hotărăsc să-i ia cazul. Declinul ireversibil al lui Cristian începe odată cu intrarea acestuia în concediu forţat, moment în care colegii îi instrumentează un nedrept dosar de acuzare pentru fapte similare celor ale procurorului orădean.

Scenariul, scris de regizor şi de Loredana Novak, scenaristă de show-uri şi seriale tv, debutantă în lungmetraj, reuşeşte să creeze o imagine verosimilă a personajului principal şi a vieţii personale a acestuia, ca şi, în linii vagi, a peisajului juridic cu care acesta e nevoit să interacţioneze; totuşi, conflictul tot mai tensionat dintre protagonist şi sistem reclama creionarea mai atentă a „părţii antagoniste“, măcar a unuia dintre actanţii malefici ai sistemului (personaje reale sau inventate), ceea ce ar fi dus un plus de emoţie, dramatism şi credibilitate peliculei. Dar asta ar fi necesitat un scenarist cu mai multă experienţă.