Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De ce suferim?

De ce suferim?

Un articol de: Paul Siladi - 05 Iun, 2019

De ce suferim? Este o întrebare exis­ten­țială de care ine­vitabil ne izbim. Întâlnirea cu suferința se produce devreme, chiar dacă reflecția asupra ei survine mai târziu. Chiar intrarea în viață este însoțită de durere, iar nou-născutul țipă. Cu un prim urlet începe lunga noastră inadecvare la lume pe care o numim îndeobște viață. Interogația cu privire la suferință se re­gă­sește în toate generațiile și în orice condiții. Suferim de pe urma bolilor, a inegalității și a nedreptății, suferim din cauza celorlalți și a noastră înșine, suferim din pricina lipsurilor și a excesului.

În minte probabil că se aude ecoul cuvintelor din Scriptură: „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23). Iar moartea nu este decât un proces lung, care începe odată cu primul plânset care anunță intrarea noastră în lume și se încheie în mormânt. Orice suferință este un semn al morții cuibărite în lume după cădere. Există suferințe cauzate de păcatele proprii. Inclusiv în viața duhovnicească funcționează prin­cipiul acțiunii și al reacțiunii. Cu alte cuvinte, acționezi într-un anumit fel, iar ceea ce faci are con­se­cințe asupra ta, asupra celor din jur și asupra copiilor tăi.

Părintele Sofronie Saharov vorbește despre consecințele cosmice pe care le are fiecare păcat personal. Suntem responsabili de propagarea răului în lume. Ba mai mult, suntem responsabili de înmulțirea lui expo­nen­țială. Dar întrebarea rămâne: de ce suferim?

În cazul orbului din naștere, Apostolii Îl întreabă pe Hristos: „Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”(In. 9, 2). Pentru ei nu pare să existe o altă opțiune. Domnul însă, imprevizibil, le răspunde: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 3). Răspunsuri de felul acesta găsim și în alte locuri din Scriptură. În Evanghelia după Luca se vorbește despre niște galileeni „al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor”. Iar Hristos zice: „Credeți oare că acești galileeni au fost ei mai păcătoși decât toți galileeni fiindcă au suferit aceasta?” (Lc. 13, 2). „Sau acei optsprezece inși peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiți oare că au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim?” (Lc. 13, 4). Există situații care scapă obișnuitei logici a cauzalității directe. În anumite momente suferința nu este plata unui păcat anume, ci se înalță ca un avertisment din magma răului și a denaturării din lume.

Dar nici măcar un răspuns ca acesta nu este de ajuns. În lipsa înțelegerii mai ample oferită de Scriptură, îl vedem pe om un mic pion prins fără de scăpare în incontrolabilul malaxor cosmic. Omul suferă pentru că există suferință.

Aici, în acest punct, intervine răspunsul crucial pe care Domnul îl dă Apostolilor: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 3). Vulnerabilitatea orbului, durerea și neputința celui închis în întuneric, devine prilej pentru manifestarea slavei lui Dumnezeu. Pentru o asemenea înțelegere paradoxală este nevoie de un lung proces metanoic, de schimbare a minții și de acordare a ei cu Hristos. Apostolul Pavel este cel care lămurește corintenilor: „Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (I Cor. 1, 27).

Suferința, slăbiciunea, boala devin locuri privilegiate ale întâlnirii cu Hristos, Care umple orice suferință de prezența Lui. Prezența Lui devine mai tare decât căutarea sensului și decât orice explicație.

De ce suferim? Suferim pentru că există suferință în lume; pentru că nu o putem evita și cu cât fugim mai mult de ea, tot în brațele ei cădem. Suntem prinși în ghearele răului cosmic. Dar tocmai aici, în mijlocul răului și al suferinței, se arată lucrarea, puterea și slava lui Dumnezeu. De aici se înalţă ca o explozie nădejdea propusă de Evanghelie.