Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De la David la Beatles

De la David la Beatles

Un articol de: Elena Dulgheru - 03 Mar, 2018

Din Foișorul Cinei de Taină, pustiit de vestigii originare, dar încărcat de aluviuni istorice ulterioare, coborâm câțiva pași în capela franciscană a Adormirii Maicii Domnului, un edificiu trainic cu arhitectură cretană, datând din aceeași epocă cu Foișorul. Capela, cu fresce occidentale moderne evocând Pogorârea Duhului Sfânt, destul de inspirate, e dominată central de o impresionantă sculptură neagră a Fecioarei dormind: plastica stilizată grațios, dar realistă indică originea tot modernă a lucrării, care se armonizează formal destul de bine cu căldura și așezarea arhitecturii grecești. Un edificiu sincretic de piatră, lucrat și decorat cu grijă și gust, după canoane (ortodox și clasic catolic) încearcă a reține o memorie sacră, dar nici o relicvă. Mult mai la inimă ne este arhaica biserică a mormântului Maicii Domnului de lângă Ghetsimani: acolo poți pipăi lespedea autentică a mormântului și dalele erodate de piatră, vechi de milenii; și Biserica Sfântului Mormânt de pe Golgota: piatra mormântului, Sfânta Cruce și o mulțime de pietre autentice, sărutate și pipăite de cohorte de pelerini, transmit memoria faptelor. Creștinii simt nevoia să pipăie, ca și evreii. Cel puțin ortodocșii. Trăiesc în duh, dar nu se mulțumesc cu o credință abstractă.

Pe Sion, provocarea pentru creștini este lipsa relicvelor. Mormântul lui David este singurul vestigiu tangibil autentic, de unde și râvna evreilor și a musulmanilor de a-l deține. Un giulgiu negru cu inscripții ebraice aurii, ferme și indescifrabile, netraduse, evocă o tradiție ermetică ce ne este străină. Un lung panou cu copii de inscripții vechi în ebraică, tot netraduse (fragmente din Psalmi?), împarte incinta sepulcrală de piatră arhaică în două jumătăți, pentru închinarea femeilor și a bărbaților, într-o segregare strictă, pe care nu o găsești nici la creștini, nici în sinagogile de azi.

Sionul adună împreună ermetismul ebraic și extrovertirea pnevmatică a Evangheliilor, vădită mai cu foc de Rusalii, adică tot pe Sion, și ambele mereu amendate în istorie de sabia de foc musulmană. Arhanghelul răzbunării vămuiește cu sabia sa neîmpăcarea milenară a două religii îngemănate în duh și în sânge, a căror legătură ar fi trebuit să fie doar filială. Dar duhul de foc teofanic și cuvântul evanghelic născute aici, pe Sion, rămân să dăinuie și să se împartă la neamuri peste veacuri: ele însele s-au transformat în sabie de foc, ce vorbește duhurilor lumii.

Afară, în piațeta mică de piatră dintre sanctuarele înghesuite, ne întâmpină zumzetul vesel al turiștilor așezați pe banchete sau strânși în jurul statuii lui David cu harpa în mâini. O statuie turnată de bronz, corectă, dar departe de geniul psalmistului, își împlinește menirea de indicator spre un reper esențial al Sionului. Soarele blând în asfințit risipește, cu lumina sa limpede, tensiunea atâtor meditații existențial-religioase cu sau fără răspuns. Relaxarea generală ne cuprinde și pe noi.

În centrul piațetei vedem ce nu ne văzură ochii în toată Țara Sfântă, cât am apucat s-o cutreierăm: un bătrân cerșetor cântând ceva ce părea a fi... Beatles! De fapt, nu e foarte bătrân, să tot aibă vreo șaizeci de ani, nici soios și nici nu cerșește, doar un cărucior de copil, cu mâncare și ceva haine, pe care se sprijină inoportun cu ambele mâini, sugerează starea lui itinerantă și solitudinea. Stă de vorbă cu un tânăr cu aer de student american, care îl ascultă cu simpatie și pare să-l înregistreze. Discuția nu răzbate până la noi, dar vedem cum bătrânul povestește, gesticulând amuzat, isprăvi din trecutul său, legate, pare-se, de dragostea pentru muzica rock, pe care probabil că o interpreta cu pasiune, iar acum ține să arate că nu i-a uitat nici versurile. Nu auzim cuvintele, dar vedem cum bătrânul trăiește fiecare cuvânt, gesticulând cu aplomb și savurând interesul interlocutorului. Să ai un ascultător tânăr care să te urmărească minute întregi cum cânți versuri din hituri de acum patruzeci și ceva de ani e un noroc pentru un om singuratic! M-aș apropia de ei cu reportofonul, dacă n-aș ști că voi risipi imediat taina neobișnuitului taifas!

După atâtea tensiuni consumate în Foișorul Cinei de Taină, unde „duhul cinei”, ca și comuniunea de duh a Rusaliilor, este greu de găsit, iată „duhul cinei” și al comuniunii! După izola­ționismul iudaic de la mormântul lui David, cel atât de disputat, dar autoclaustrat în impenetrabilitatea propriului cordon lingvistic monologal, iată „vorbirea în limbi”, simplă și accesibilă, care unește generații și continente! Ce dar neașteptat ne face Dumnezeu cu această priveliște!

De la mai puțin de o aruncătură de băț veghează aprobativ harfa arămie a lui David. Regi și cerșetori melomani, uniți prin oecumenicitate agapică, de linia strunelor harfei și ale ghitarei! Ce mare și ce generos este David! Și ce actual! Dar cum altfel să fie profeții?! (Va urma)