Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De la refugiul în singurătate la retragerea în comuniune

De la refugiul în singurătate la retragerea în comuniune

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 12 Dec, 2009

Ne aflăm în Postul Naşterii Domnului, o perioadă (în limbaj de catehism) sau mai bine zis un răgaz prealabil pentru pătrunderea şi contemplarea corectă a dragostei divine faţă de creaţie, manifestă în venirea Lui în trup sub ochii noştri, an de an păstori ai staulului ospitalier şi găzduitor al Tainei. Repetăm în formule încetăţenite şi adesea înmărmurite că postul nu este doar…, ci şi… Din păcate, facem cu tristeţe experienţa zilnică a alienării însemnătăţii postului, redus dintr-o inerţie plicticoasă doar la doar… Momentul a fost speculat mediatic şi aproape definitoriu fără întârziere, abţinerile şi permisiunile cu privire la mâncare s-au repetat obsesiv (trădând negrăit parcă eventuala bucurie a dezvăluirii vreunei abateri), proiectând déj ideea de imposibil sau de aproape imposibil asupra unui act supus totalmente voinţei libere a fiecăruia dintre noi şi conferind postului nota grosolană şi vecină cu kitschul a sperietorii dintr-o vie. Reclamele corespunzătoare produselor de post ne „încurajează“ la rându-le („Postul e mai uşor cu nu ştiu ce produs!“; „Acum posteşte şi tu cu…!“), potenţând pompieristic exterioritatea unui demers cu finalitate eminamente duhovnicească.

Raportându-ne acum la acea completare ci şi… din sintetica definiţie încercată mai sus, revine din păcate mai târziu sau în planul al doilea interesul pentru o pregătire sufletească în specificul postului. Postul nevăzut şi interior (în sensul cuvintelor Mântuitorului din Scriptură: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ - Mt. 15, 11) exersat anemic în comparaţie cu dimensiunea lui culinară presupune atitudine în primul rând în acea cămară a sufletului (Mt. 6, 6) fiecăruia din noi. Aici de cele mai multe ori ne uităm discursul ce impresiona pe alţii, aici în la fel de multe cazuri ne găsim cu mare greutate cuvintele cu impact şi tot aici trebuie să ascultăm mai mult decât să vorbim. Pentru că interlocutorul nostru este Dumnezeu. Cuvântul Lui este măsura evaluării noastre, şi dragostei Lui pentru noi trebuie să îi răspundem. Înaintea ei ar fi bine să avem replică potrivită, deşi mă tem că vom reacţiona încurcaţi, ca nişte şcolari ce nu îşi amintesc poezia pe scena premierii.

Interioritatea şi mai ales interiorizarea sunt asociate adesea în societatea actuală cu noţiunea refugierii omului din faţa avalanşei imposibil de stopat a problemelor unui cotidian neîndurător. Oamenii îşi ascund incapacitatea de a ţine ritmul din ce în ce mai cadenţat al zilei într-un refugiu ce se dovedeşte pe alocuri sălbatic, respingând cu totul orice contact cu exteriorul şi chiar cu familia, negându-şi chiar propria existenţă. Se feresc de societate din proprie iniţiativă, dar ajung robii propriilor pasiuni şi excese, refugiul lor, gândit şi dorit iniţial vindicativ, transformându-se în autodetenţie şi finalmente într-o singurătate insuportabilă. Refugiul în surogate.

Nu anularea noastră ca persoane este de fapt scopul postului. Nu rătăcirea noastră aiurea, doar pentru că ne-am săturat de chipurile celor din jur. Deşi unora le poate părea doar un prilej creştinesc de a mai scăpa de câteva kilograme din propria greutate fizică, sau altora, mai „iniţiaţi“, prilejul unei izolări inexplicabile în lumea „civilizată“ de astăzi, postul îndeamnă de fapt retragerea noastră cuminte şi discretă în cămara de care vorbeam mai sus, cămara sufletului nostru, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Iar cine este mai aproape de Dumnezeu nu are cum să fie departe de semenii săi. Retragerea în comuniune ne păzeşte de idolatrizarea postului înţeles ca scop în sine, călăuzindu-ne către adevăratul lui sens: Hristos în mijlocul nostru.