Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre evlavie și pietism

Despre evlavie și pietism

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 05 Ian, 2019

Sunt puține lucruri frumoase pe lume. Multe par a avea acea strălucire exterioară care fură ochii necunoscătorilor, dar se dezvăluie de la prima vedere ca fiind lipsite de valoare celor experimentați care le observă așa cum sunt. Printre puținele „frumuseți” ale acestei lumi pot număra, cu bucurie, evla­via sinceră. Câteodată, această evlavie se vede în ochii înlă­crimați ai unui tânăr care participă pentru prima dată la Sfânta Liturghie. El simte ceea ce fiecare credincios a simțit și ar trebui să simtă cât mai des, și anume, bucuria aceea inexplicabilă care-i umple ființa și care poartă numele atât de frumos de „har”. Alteori, această evlavie se vede în semnul crucii, un pic grăbit și mai întotdeauna prea scurt sau prea lung, aproape făcut incorect, al unei persoane între două vârste, care vine temătoare la prima sa spovedanie după mulți ani în care a stat departe de Dumnezeu. Îmi aduc aminte adesea de reacția unui cunoscut care nu mai intrase de mulți ani în biserică și care, odată ajuns în sfântul locaș, a avut o transformare subită. L-am văzut pătruns de o teamă sfântă, încărcată de iubire, ca a unui om care își în­tâlnește prima dragoste după ani buni în care s-a gândit fugitiv la ea, dar nu a avut niciodată curajul să-i mărturisească sincer că nu a uitat-o, de fapt, niciodată. Nu l-am întrebat nimic pentru că știam că nu va putea niciodată să redea în cuvinte ceea ce a simțit de fapt. Evlavie.

Acum, însă, trebuie să descopăr și partea întunecată, falsă, a evlaviei creștine. Ceea ce numim, de regulă, pietism. Îl văd adesea în ochii seci ai celor care se cred drepți în fața tuturor pentru că ei citesc Psaltirea sau fac multe canoane și acatiste, bat mătănii și dau milostenie din plin, participând adesea la slujbe. Însă toate acestea nu le-au stors vreodată o lacrimă sinceră. Mai văd pietismul în felul în care aceștia înțeleg ritualul bisericesc, închinându-se cu rigiditate în fiecare moment necesar „pentru că așa trebuie” și făcându-le observație tuturor celor care nu împlinesc lucrurile la fel ca ei. Și mai văd pietismul în „teamă”, dar nu acea teamă încărcată de iubire pe care am descris-o mai sus, ci în dictatura fricii, a spaimei, a groazei de iad, de chinuri, de boli, de pedepse cu care Dumnezeu este gata să ne răpună pe toți pentru cel mai mic păcat. O teamă pe care n-aș ezita să o numesc morbidă, deoarece fiecare greșeală înseamnă moarte, eșec, neputință, care atrage după sine numai căznirea sufletească a omului, până la ieșirea din minți.

Așa cum toate lucrurile frumoase sunt rare, la fel și evlavia sinceră este rară. Atât de rară, încât atunci când o întâlnești îți vine să plângi de bucurie pentru ceea ce vezi și, în același timp, să suspini cu amărăciune că nu o vei mai vedea curând. Însă ceea ce te bucură este faptul că pietismul se înclină adesea în fața evlaviei adevărate atunci când o întâlnește. Este și cazul unui tânăr „evlavios” care a plecat la Muntele Athos și, pe parcursul călătoriei sale, a vizitat o chilie izolată unde trăiau un bătrân cu ucenicul său. Când a intrat aici, a văzut că bătrânul era neîngrijit și i s-a făcut rușine să-i sărute mâna, însă, îndemnat fiind, a împlinit acest gest. Mâna bătrânului mirosea a un parfum tainic, necunoscut, dar incredibil de aromat. Ieșind din chilie, tânărul l-a întrebat pe ucenicul bătrânului dacă acesta din urmă s-a spălat de curând. Ucenicul i-a răspuns că nu se mai spălase de zece ani... Bătrânul avea mireasma harului, mireasmă care se descoperă numai evlaviei sincere.

De aceea, putem lua aminte la cuvintele înțelepte ale unui mare părinte athonit al secolului al XX-lea, care, ridicându-se împotriva falsei evlavii, spunea următoarele: „Ambele (teologia scolastică și pietismul) sunt unul din motivele și consecințele declinului duhovnicesc al vremurilor noastre. Dacă aceasta era teologia Bisericii, n-ar mai fi creat ea Părinți și Mărturisitori arătători ai celor dumnezeiești, ci cercetători și investigatori științifici și reci de tipul veacului nostru. Și dacă aceasta era spiritualitatea Tradiției noastre, n-ar mai fi creat ea Părinții neptici ca «dumnezei după har» și «luminători ai discernământului», ci sensibilități maladive, pradă halucinațiilor psihice (s.n.)” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la ­Athos între cer și pământ, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 22015, p. 474).