Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre înflorirea oamenilor

Despre înflorirea oamenilor

Un articol de: Ștefan Mitroi - 15 Mar, 2019

Totul a început cu un corcoduș alergând. Ca și cum nu era de ajuns că umbla de unul singur pe drum, pomul mai și vorbea. Minune mare!, țipa el cât îl ținea gura. Veniți să vedeți ce n-ați mai văzut niciodată!
I s-a alăturat un alt corcoduș, apoi o livadă întreagă, plină toată de floare. Nu mai știai să deose­bești prunii de cireși, caișii de meri, ce înfloriseră mai devreme, doar pentru a fi în rând cu ceilalți. Perii se luaseră după meri, iar gutuii după peri, împodobindu-și crengile cu flori frumos mirositoare. O altă livadă înflorită se luase după prima, iar în urma ei veneau livezi fără număr. Se strigau unele pe altele, urcând dea­lul.
Nu ne-am fi închipuit, ziceau, c-o să se întâmple asta vreodată!
Uite că s-a întâmplat, le răspundea corcodușul din față, alergând mai departe.
Unde voia să ajungă? Oare ce putuse să vadă de nu-și mai revenea din mirare? Și de ce se țineau puhoaie de livezi după el, mirându-se la fel de tare?!
Pământul se făcuse alb ca hârtia. Tocmai mă gândeam să profit de ocazie și să-i scriu o scrisoare lui Dumnezeu, pe care a fi trebuit s-o scriu mai demult, dar pe ce?, filele caietelor de școală era prea mici pentru cât de multe lucruri aveam eu de spus.
Dovadă că Dumnezeu o aștepta era că își dăduse cu parfum. Miroseau toate drumurile și toate dealurile și toate câmpurile și toate grădinile și toate lacrimile mele, căci plângeam de bucurie, a parfumul Lui.
N-am putut nici măcar un cuvânt să termin de scris, c-am început să amețesc.
Cam la fel ca atunci când mă dădeam în călușei la bâlci.
Trebuie să aflu, mi-am spus, și, așa amețit cum eram, l-am rugat pe corcodușul din fața casei noastre să-mi spună.
O să-ți spun când te trezești, mi-a zis el, în vreme ce se pregătea să iasă pe poartă.
Să ce? am vrut să întreb. Dar chiar în clipa aceea m-am trezit.
Corcodușul nostru nu plecase nicăieri. Mi-a făcut semn să mă apropii, și-n timp ce-și ningea florile în părul meu, înălbindu-mă, mi-a spus: Era despre oameni!
Ce? am întrebat.
Visul pe care l-ai avut. Am visat și eu la fel. Se făcea că-i văd înflorind. Și că alergam pe dealuri, mirându-mă de înflorirea lor. Se mirau odată cu mine toți pomii de prin grădini. Doar că o astfel de primăvară... n-a fost niciodată până acum.
Și ce crezi, o să fie?
Am făcut, însă, greșeala de a mă trezi mai repede decât aș fi vrut din vis, și floarea corcodușului a tăcut!