Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre jocurile minţii în termenii poeziei verii

Despre jocurile minţii în termenii poeziei verii

Un articol de: Constantin Iftime - 11 Aug, 2011

Într-un poem al unui scriitor contemporan, intitulat cu un titlu provocator, "Jocurile minţii", sunt descrise câteva mişcări ale sufletului, care-mi amintesc de uşurinţa plăcută a verii. Simt, în această perioadă, cum lumina atât de frumoasă se strecoară în fiecare firicel de detaliu şi-l saltă la înălţimea întregului, aflat la stadiul plenitudinii. Acest întreg îl vedem şi-l simţim cum adie din toate încheieturile peste noi. Şi-mi închipui cum angrenaje de cauze sau de raţiuni ale naturii nu mai scârţâie din încheieturi la fiecare mişcare strictă, ca toamna sau iarna, ci încearcă să se acordeze la cântecul celest.

Cam tot aşa se bucura de frumuseţea verii şi poetul evocat mai sus şi-şi înşira cuvintele cu pasiune. Şi cum acolo exista chiar la vedere şi-un scenariu, voi încerca să mă folosesc de argumentele lui ca să ajung şi eu la o temă complicată.

De multă vreme mă provoacă, dar mă şi pune pe gânduri perspectiva jocurilor minţii din spaţiul artei. Poetul se întreabă astfel şi el la fiecare pas, acolo. Şi ce folos va avea mintea, în forma ei inspirată de strălucirile verii, strecurându-se printre cele mai delicate detalii ale naturii, ajungând pe puf de păpădie în iarba grasă de la marginea unei păduri sau pe aripile unei libelule ce tremură pe firul unei flori? Ce va vedea acel ochi al minţii, minuscul, dar foarte ascuţit, astfel purtat? Nu va ajunge, până la urmă, chiar pe această cale, a unei aventuri impregnate doar de uimiri plăcute, în miezul putreziciunii? Aici, poetul ajunge în universul cunoaşterii Ecclesiastului. Nimic nu-i stabil din perspectiva timpului. În timp, există timp pentru orice perspectivă, care duce la distrugere reciprocă. Există timp şi pentru bucurie, există timp şi pentru durere. "Fiecare, seara, trage spre casa lui", spune Ecclesiastul, generic despre reîntoarcerea minţii şi sufletului, după orice aventură umană petrecută sub soare, la cursul lor firesc. După marile bucurii, există şi momente când inima se umple de-o grea frământare. Şi poetul nostru, care a refăcut şi această cale a sufletului, se întreabă de ce nici frumuseţea artei nu reuşeşte să ţină mintea în strălucire maximă. Pentru că, găseşte el cheia, sufletul oricum este mic şi nu are aripi să ajungă în punctul maxim al extazului frumuseţii. Soluţia lui e tipic intelectuală. Ea, de fapt, aprinde tot mai mult jocul minţii. Se află în viziunea poetului de aici reminiscenţele atâtor concepte estetice, de la tristeţea romantică la asprul nihilism contemporan. Până la urmă, poetul de astăzi, oricare ar fi, rămâne doar în cercul larg şi tare al jocurilor minţii, care se reaprind tot mai mult.

Revenind din pagina de poezie, care trimite atât de bine la frumuseţea acestei veri, simt cum ghimpele întrebării despre jocurile minţii împunge inima mai departe. Şi cuvintele care descriu astfel de stări se vor uza până la urmă, spune Ecclesiastul. Să ne bucurăm, mai spune el, de orice lucru pe care îl arată minţii şi sufletului buna noastră realitate. Să ne bucurăm ca atunci când mâncăm o bucată de pâine, firesc, cu măsură şi folos. Sufletul sau mintea va rămâne între această bucurie firească, atât de bine descrisă, şi aplecarea lui, inspirată de umilitate.