Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre lipsa de prefăcătorie a picturii lui Ștefan Câlția

Despre lipsa de prefăcătorie a picturii lui Ștefan Câlția

Un articol de: Ștefan Mitroi - 19 Mai, 2017

Bântuie un duh de naivitate cultă în pictura lui Ștefan Câlția.

Natura este prin natura ei naivă. În sensul că face mereu doar ceea ce-i trece prin minte! N-are diplomație și nu știe să se prefacă!

Când are de înflorit, copacul înflorește, fără să ceară voie și fără să umble cu jumătăți de măsură, adică pe jumătate să înflorească, iar pe jumătatea cealaltă să se scuture de frunze. El doar înflorește, când înflorește. Și doar se despoaie de frunze, când se despoaie.

Tot așa și cerul, care este cel mai înalt copac de pe lume, doar că are frunzele albastre, iar poamele sale se numesc când păsări, când fulgere, când ninsori, când ploi, când curcubeie.
Lui Ștefan Câlția îi place să le culeagă pe ultimele. Și-i place, după ce le culege, să extragă din ele mărturisiri despre toate celelalte. Apoi să împacheteze aceste mărturisiri în lumină, după ce împachetase mai înainte lumina în mister.

Dar misterul n-ar putea numai el singur să-l pună pe privitor în starea de a se uimi. Cu toate că n-are trup, prin urmare, nici mâini, îi dă întotdeauna o mână de ajutor duhul de care ziceam. Și nu face doar atât duhul acesta. El este profesorul de vorbit al tăcerilor din pictura lui Câlția.

Profesorul de culoare este natura.

Ștefan Câlția colorează tăceri care iau felurite chipuri.

Sunt când dealuri înverzite.

Când biserici plutitoare.

Când îngeri lunecând ușor pe tăișul ascuțit al văzduhului.

Când muzicanți buimaci suflând în trompete.

Când fauni rătăciți prin păduri.

Când sate suite pe spinări de bivoli.

Când femei albăstrii ținând buchete de vâsc în mână.

Când sate cutreierate până la țipăt de melancolii sfâșietoare.

Când aer sfâșiat de păsări.

Când păsări închise în colivii zburătoare.

Când fete bându-și însingurarea din căni vaporoase de sticlă.

Toate aceste tăceri vorbesc. Fiecare dintre ele spune o poveste. Despre copaci care înfloresc. Despre cătune ce se uită din depărtările cerului la umbra lor tristă de pe pământ. Despre îngeri purtând grădini înflorite pe umeri. Despre inorogi împungând luna cu cornul. Despre cruci singuratice pe dealuri. Despre Iisus biciuit de viscol pe cruce. Despre păsări ciugulind grăunțe de lumină pe crengile cosmosului. Despre plânsul din ochii scamatorilor ce se joacă de-a lumea. Despre câte și mai câte.

Și totul cu același firesc cu care crește iarba, răsar stelele pe cer, picură ploaia sau începe, în viul iernii, să ningă.

Ștefan Câlția învață în permanență de la natură, înzestrându-și cu lipsa de diplomație a acesteia pictura. Nu găsești nici cea mai mică urmă de prefăcătorie în lucrările ce-i poartă semnătura. Așa cum nu găsești pe toată întinderea sufletului său. Căci despre el sunt de fapt toate poveștile pe care ni le spune Meșterul de la Șona.