Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre omenia românească la Nașterea Domnului

Despre omenia românească la Nașterea Domnului

Un articol de: Prof. Alexandru Nemoianu - 19 Dec, 2018

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești, care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”. Deplin este trăită „omenia” la Nașterea Domnului.

În înțeles imediat, „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a-i dărui o bucată de pâine, un pahar cu apă, o vorbă bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă „demnitatea de modestie și modestia de eleganță”, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorbă că românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.

A „omeni” înseamnă  înțele­gerea și trăirea deplină, conștien­tă și pururea „angajată” a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.

„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de  relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate  împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul său. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată, dacă nu alta atunci măcar un zâmbet, o mulţumire, o strângere de mână, o aducere aminte. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, în care este necesar respect și, ideal, ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc, din lumină în lumină, din genune în genune și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.

Nicicând nu este omenia românească mai la vedere ca la Nașterea Domnului. Între români se spune nu „Hristos S-a născut”, ci „Hristos Se naște”. Actul nașterii este înțeles în veșnicie și deci „acum”, în această clipă.

„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie” și în trăirea ei vom putea înțelege bine cele spuse în Luca 16, 9: „Și Eu vă zic vouă: Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă, ca atunci când veți părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veșnice.”

Hristos Se naște! Măriți-L!